Sunt usor indoit acum cand scriu randurile astea, ultimele din spatiul romanesc.. cel putin pentru o vreme; la cum ma cunosc, nu cred sa pot sta departe multa vreme. Important pana la urma este ca Niculae a reusit sa incheie capitolul romanesc multumita medicilor de la Spitalul Matei Bals carora le ramanem indatorati si ca incepand de vineri incepe lupta cu boala intr-un context cu adevarat promitator: joi la doua fara un sfert decoleaza spre Italia de pe minunatul aeroport Baneasa. In ceea ce ma priveste, multumita companiei Di-Bas o sa il astept la aeroportul din Bergamo. Acum 24 de ani l-am cunoscut pe Cosmin Munteanu. La vremea aceea era un copil bucuros sa stea in preajma adolescentilor independenti de la bloc, adolescenti printre care ma gaseam si eu. A devenit repede copilul trupei in escapadele grupului nostru, nelipsit in vacantele la 2 mai. Au trecut anii.. Ne-am regasit acum vreo trei in aeroportul de la Timisoara, amandoi cu treaba. Ne-am auzit sumar de-atunci. Stiam ca atat el cat si sotia lui lucreaza in domeniul vanzarilor de masini asa ca l-am sunat sa ma plang. Jumatate de ora mai tarziu m-a sunat inapoi sa imi spuna ca a rezolvat. Sotia lui, Daniela, vorbise deja cu domnul Tiberiu Bardan, directorul general al companiei Di-Bas si imi fixase o intalnire. Pe seara ma pornesc la volanul unui Opel Astra H spre Italia. Am si copilot.. John Lazar, bun prieten, ma secondeaza la drum.. O sa mergem non-stop. Intotdeauna orele dinaintea unei asemenea plecari sunt ciudate. Nu stii ce te asteapta.. iti pui intrebari.. daca totul o sa fie bine, daca vom intampina probleme etc. De data asta plecarea are un plus de trepidatie.. cum o sa zboare Niculae? Madalina o sa reziste golurilor de aer fara sa faca un atac de panica? Zic ca totul o sa fie in regula, scuip in san ca o tziganca trecuta prin viata si imi fac de lucru ca sa treaca timpul mai repede. Nu mai am rabdare.. Il sun pe John.. plecam mai devreme. Hai pa.. Tineti pumnii.
pumnii sunt tinuti stransi de ceva vreme :).
RăspundețiȘtergere