pleshoo.blogspot.ro Web analytics

miercuri, 6 februarie 2019

Metropola de azi si de ieri..

Daca ne imaginam ca in restul lumii nu exista oameni care traiesc cu convingerea ca in capitala e miezul si ca in provincie raman blazatii si neputinciosii, ne inselam.. Peste tot exista oameni care cred ca daca se muta din tara in capitala isi rezolva vietile. In centru sunt banii si oportunitatile... Viata personala nu mai e, dar pare ca asta dispare oricum in fata avantajelor oferite de corporatii. Pai unde mai prinzi tu un program prelungit fara plata orelor suplimentare, unde te mai face bou unul adevarat, unde mai primesti cafea la discretie si unde poti fuma zilnic tigarea cu un coleg vechi pe care nu il cunosti. Nu in ultimul rand unde iti mai poti aduce copilul la servici dupa sase, pentru ca tu sa iti poti respecta deadline-ul si el sa isi piarda copilaria.

Am vazut de sarbatori o postare care m-a amuzat peste poate: Capitala noastra e goala de sarbatori pentru ca bucurestenii pleaca acasa.. Dupa ce am terminat de ras am inceput sa ma uit atent la diferentele dintre popoare. Pai futu'i, nu e de loc de ras.

In strainatate plecarea de acasa este asumata ca atare. In primul rand plecarea incepe cu spune si cuvantul, plecarea reala de langa parinti.. etapa obligatorie la orice secie inca vie.. e o conditie. Pe urma daca ma mut din Craiova la Ordea, devin oradean. Nu raman un oltean parat care face pe desteptul intre ardeleni. Nu ma dau oradean get beget, in timp ce explic anturajului cat de gresit vorbeste romaneste si nici nu tin discursuri ca Decebal a lasat mostenire perfectul simplu pentru popor si ca singurii care l-au luat in serios au fost desigur oltenii. Cand te muti dintr-un oras in altul, iti faci mutatie.. buletin de Bucuresti in cazul nostru. Iti iei si casa si pui numere de Bucuresti la masina ca sa nu trebuiasca sa platesti vignieta pentru statul acasa. Pentru cei mai slabi de inger de exemplu, sau pentru cei mai putin experimentati, in Bucuresti e greu sa inteleaga, dupa numerele de masina, in ce oras se afla de fapt. Pe scurt ce vreau sa spun e ca daca te muti, te muti... cu capu, cu mobila si cu ce mai ai prin ograda. In esenta nu te gandesti ca daca nu iti iese fugi inapoi la mamica si tatica ca sa te invarti de un sandwitch.

E plina tara de case luxuriante in creierii muntilor care sunt fie nelocuite fie ingrijite de niste neveste depresive si in genere nefutute, in timp ce barbatul munceste la negru ca sa faca gard de inox intr-un acasa pe care greu de crezut sa il mai vada curand sau vreodata. Asa.. incet pier si traditiile si sufletul locului si tot ce ne umplea pe dinauntru la un moment dat.. in copilarie.

Fiind insurat cu constanteanca mai fac un drum pana la gara atunci cand soacra-mea face crema de zahar ars sau ii cumpara ceva lui Vladimir. Se intampla suficient de rar incat sa ma bucur de surpriza, nu sa cred ca stau in camin si mama imi trimite pachet. Ma uit insa la cei care asteapta langa mine autocarul de Constanta. Nu e oare mai simplu sa pui progenitura sa isi faca cont si sa ii trimiti bani daca are nevoie?.. Pentru ca stupoare..  hartie igienica si cartofi se gasesc si in capitala.. si inca de toate felurile, ca de aia l-am mutat la bucuresti nu?

Amuzant e ca singurele pachete primite cu autocarul la Paris sunt pentru romani de la romani. Avem noi o chestie cu pachetele.. Ne place conceptul si coletul.

Sa revenim la tema.. in strainataturi. Mai nou, daca vrei sa cunosti londonezi, parizieni sau romani, nu-i cauti nici in Londra, nici la Paris si nici la Roma.. in provincie ii cauti taticu', ca provincia e goala si calda si frumoasa si primitoare.. la tara. Londra este a indienilor, Parisul al magrebului, Roma a tiganilor si romanilor si Germania este a cui vrea ca madam Merkel e primitoare si ospitalera. Astfel, Parisul nu mai este orasul indragostitilor si al luminii, Londra nu mai e neaparat un must iar Roma merge daca ai chef de confrati de proasta calitate in mare parte.

In momentul de fata metropolele sunt hiper-aglomerate iar provinciile incearca repopularea. In Romania ne aflam intr-o situatie halucinanta. Vin straini care profita de viteza cu care provincia fuge la Bucuresti si construiesc locuri minunate in munti sau in zone unde linistea si omenia primeaza ca nasolu' a plecat la Bucuresti sau la capsuni. Un bun prieten spaniol de exemplu, prieten care are un teren cu capsuni si angajati desigur romani, imi spunea stupefiat ca majoritatea lucratorilor au acasa mai mult teren agricol decat are el in Spania. Cu toate astea nici un metru nu este cultivat pentru ca romanu prefera sclavia. Si asta pentru ca altfel nu stie ce sa faca.. Dictatura ne ordoneaza iar libertatea ne nauceste neuronii de facem numai prostii.

Am folosit in titlu de ieri.. Ieri se obisnuia cam asa.. plecai la studii unde se invata mai bine si pe urma veneai acasa si dadeai si altora din ce ai priceput pe unde ai fost. In esenta munca unui om era sa isi imbunatateasca, sa isi dezvolte, locul de provenienta.. stirpea. Dar asta se intampla prin cunoastere si nu cu bani. Probabil ca sansa sa intelegem totusi ca omu' tre sa traiasca unde s-a nascut si ca fructele si legumele se mananca cand si unde se fac natural, la vremea lor, se subtiaza incet incet.

Exista desigur si stramutare, exista si exil asumat sau fortat, exista situatii de naturalizare. Toate insa trebuie luate cum se spune in adevaratul sens al cuvantului. Si trebuie sa facem pe dracu' in patru sa nu ajungem pe ultima suta la concluzia ca pentru noi nu am facut nimic o viata intreaga.

Sclavie placuta unora, viata frumoasa si implinita celor care inteleg o asemenea valoare si pupaturi celor pe care ii doare in cur.. asa in general. De ce? Pentru ca intre astia o sa ajungem sa traim si prefer sa fim prieteni.

miercuri, 26 septembrie 2018

Despre uitare..

Acum cativa ani le recomandam studentilor de la pictura anul II sa viziteze expozitia retrospectiva Denes Molnar. Perpexitatea nu e un cuvant potrivit pentru reactia mea raspunsul primit.. Cine este Denes Molnar?

La vremea respectiva m-am enervat vag, am mormait usor si am lasat-o balta.

In ultimii ani, fie detasarea mea de majoritate fie perceptia diferita fata de moarte a celor din jurul meu, am stat relativ departe de mortile celor care au fost un pilon al educatiei pentru noi, Matei si cu mine.

Recunosc ca e tare, mai ales acum cand imi amintesc, sa razi la bancurile lui Baiesu, sa stai la pacanele cu Fanus Neagu la Cumpatu, sa primesti artificii ilegale de la Florin Ciubotaru sau sa joci mima cu Ion Draganoiu. Am poftit la fotografie datorita lui Mihai Oroveanu care ne invata cu totul si cu totul altceva, am descoperit volumul cu Apostu Covrig si cu multi alti monstri ai artei plastice contemporane romanesti. E tare sa iti zica cum era pe vremuri Juvara, sa te domoleasca Sever Frentiu, sa te amuze Eugen Taru, sa te invete Jonny Raducanu barbut si tot asa.. Se numeste privilegiu..

Intre multele amintiri minunate care imi curg prin cap si ma tin viu, cateva s-au petrecut pe acoperisul garajului din strada Braziliei, alaturi de atelierul Mariei Pusi Cocea. Un artist desavarsit si o sculptorita speciala. Pe garajul cu pricina am fumat prima tigare cu Matei si cu Grigore, pe acolo ajungeam la depozitul Suveica de unde sterpeleam cabluri, centuri de siguranta si orice altceva ne era complet nefolositor dar care parea stralucitor cu siguranta. In atelierul acela am vazut pentru prima data ce inseamna o gasca corecta de artisti sau ce inseamna de fapt hai la un ceai..



De cand am ajuns in Sighisoara m-am tot gandit la Pusi despre care stiam ca nu e bine dar ca traieste cu Terra in cetate. In parteneriat cu pasarelele mele personale, ma tot gandeam ca o retrospectiva Pusi Cocea facuta de PleshooContemporary ar fi cu adevarat un lucru bun si un multumesc placut. Cum se intampla insa, desi sunt in Sighisoara, desi sunt eu, desi mai vorbesc arar cu Naila, nu am ajuns sa propun in viu gandurile mele.

Ieri am dat o cautare pe google.. Maria Pusi Cocea. Am descoperit cu grítate doua trimiteri la expoziii din anii 80 si una la Tabara de la Magura. Practic pentru un studentii de azi Pusi Cocea nu mai exista. Tare.. Il sun pe tata si ii spun pasul.. la schimb el imi da vestea.. Pusi nu mai e. A sfarsit greu..

Incerc sa inghit inca informatia si incerc si sa inteleg de ce nicaieri nu exista referinte despre un mare artist roman. Pe urma revad absenteismul informatiilor in generatii intregi si pe urma inteleg de ce la Sighisoara se vinde o ceasca cu Ceausescu cu 12 lei si de ce la Bucuresti unul Liviu Dragnea face ce vrea pentru ca poate.. Suntem noi cei care ne calcam in picioare valorile si traditiile si cultura si tot.

Noi il transformam pe Ceausescu in Che Guevara si uitam bunataturile cu care am fost hraniti spiritual.. noi astia care inca mai stim si nu spunem la nimeni.. nu ca ne-ar asculta cineva dar totusi.. Nimic?

Ramas bun Pusi Cocea si multumesc si sper ca intr-o buna zi gandurile mele sa devina realitate.

Hrana Premium.. pentru animale.

Unul dintre marile dezavantaje ale Sighisoarei este lipsa bunastarii cu care ne obisnuieste Bucuresti-ul si orasele mari in general.. Hypermarket-ul. Despre Pet-Shop nici nu mai vorbesc. Singurele animale de companie din zona fiind porcii de mangalita si oile din Braite. Ca in orice oras de provincie care se bazeaza pe turism, mai gasesti si cate o gospodina posesoare de bichon dar in genere porci si vaci si oi pe unde arunci cate un ochi.

Trebuie sa mentionez ca in zona exista chiar o reticenta fata de animalele domestice. Sighisorean-ului nu-i plac animalele.. sau daca ii plac, ii plac doar in fata blocului unde le si incurajeaza prezenta, in special pisicilor.. animalul acela care face deobicei fericite femeile lipsite de alte feluri de romanta in viata reala. De cand am ajuns cu Seth in cetate, am avut incrancenari pe subiect cu majoritatea vecinelor. Sunt din nou misogin si insist ca nici un barbat nu a avut plangeri. In schimb vecina de la parter m-a acuzat ca Seth isi face ambele nevoi pe tocul usii domniei sale. Imaginati-va un Pit-Bull care incearca sa cace pe tocul usii si sa pise in timp ce eu, stapanul stau calm si ma relaxez la vederea demersului patrupedului meu preferat. Am convins-o ca nu sunt vinovat doar cand am rugat-o sa ma insoteasca la plimbarea zilnicia cu caiinele ca sa inteleaga treaba cu cantitatile si dimensiunile.. 

Dar nu aici vroiam sa ajung.. o iau ca de obicei pe aratura si uit de unde am plecat. Vorbeam despre absenta hypermarket-urilor sau a magazinelor de animale. Am amintit despre asta pentru ca in momentul in care am uitat sa aduc mancarea cainelui de la Bucuresti, a trebuit sa hranesc cainele cu un inlocuitor pana la revenirea mea in capitala. In Sighisoara exista Kaufland, Altex si de curand, Lidl. Singurul in care am gasit mancare premium pentru catei a fost Kaufland care avea si ate brand-uri in afara de cele individuale. Am cumparat asadar un sac de 3 kg de mancare premium sperand sa nu imi otravesc animalul de companie si am luat-o spre casa. Seth a infulecat jumatate de castron dupa care si-a luat locul pe canapea. Doua ore mai tarziu nori negri se abateau asupra fiintelor aflate in apartametul de la parter. Incet boabele isi faceau efectul si intrate intr-un stomac curat si tinut ca la casele mari, ieseau in forma gazoasa la fel de repede si consistent cum intrasera. Am crezut ca e normala o basina cand schimbi potolul.. vorba aia treci de la ceafa la rovegan.. buf. Ei bine aseara a trebuit instaurata starea de panica dupa trei zile de boabe premium. Am facut o oala uriasa de orez pentru animal si am adormit cu geamurile deschise peste tot cu exceptia camerei lui Vladimir, cu toate betigasele aromate aprinse infipt puternic in sacul de dormit. Am gasit alinarea in adierile inghetate care imi ajungeau la urechi aducandu-mi aminte de ce bine era cand mergeam iarna la Aqua Boulevard si faceam baie afara intr-o piscina uriasa fierbinte.

Spre miezul noptii, l-am simtit pe Seth, strecurandu-se langa mine ca sa se apere de frigul din casa. Grijile mi-au fost adeverite.. odata ajuns la caldura, in proximitatea stapanului preferat, a reinceput cosmarul.. simfonia celor mai puturoase basini, demna de stirpele britanice ale lui Seth.

luni, 30 aprilie 2018

Cine este Sandra Ghitescu sau cum se poate..

Acum ani buni, Festivalul D'ale Bucurestilor ajunsese din mana lui Mircea Diaconu pe mana DC Comunication si anume pe mana Danei Dinescu.. Fac acest preambul pentru ca la vremea eaceea, desi trasese tepe grave artistilor si furnizorilor cu o nesimtire fara margini reusea totusi in fiecare an sa revina ca organizator. Nu stiu daca treaba e ca furnizorii si artistii erau praf sau daca Dana Dinescu era atat de buna de clont, dar e cert ca a facut asta o vreme si a mers.

Schimb directia si ma duc la ceeea ce numesc jenat fosta mea sotie, Sandra Ghitescu. Am revenit pe subiect pentru ca sunt abolut stupefiat cum oameni de la care ai pretentii o ridica in slavi pe subiectul educatie pe una care a vazut copiii prima data cand i-am aratat eu concluzia fiind ca nu ii place si ca nu e buna la asta. Acum citesc articole cu titlu: E fun sa fii parinte.. sau alte traznai, citesc interviuri in IQAds si aflu ca doamna Sandra este deja o somitate in educatie.. intre timp cere la tribunal sa fiu decazut din drepturile parintesti si sta in casa cu MISA si cu putina securitate comunista si isi creste propriul copil incercand sa il convinga de dreptatea demersurilor sale. Foloseste in majorittea articolelor fotografii din actiuni ale scolii mele, actiuni la care a participat, Se da arcasa in timp ce eu i-am pus arcul in mana si decide sa aleaga nas la copil un baiat care le-a incercat pe toate. Fun..

Cum se face ca e posibil ca oameni fara continut sa se cladeasca pe fundamentul tau.. Cam ca partenerul ei de treaba care multumea public pentru descoperirea arcului pe unul cu care tot eu i-am facut cunostinta dupa ce il invatasem in prealabil sa traga cu arcul.. Cine se aseamana se aduna.. se vede asta si in guvern.

marți, 20 martie 2018

despre ipocrizie.. din nou.

Incep sa ma trezesc din starea de perplexitate pe care vestea mortii lui Andrei mi-a administrat-o azi dimineata. Ma trezeste in fapt Facebook... Ma trezeste cu declaratii pline de elogii venite de la niste gunoaie pe care noi astia care mai avem o gura de zis ii desconsideram de multa vreme.. Mai sunt si cei care pot in sfarsit sa spuna cat de nasol era de fapt Andrei si ca de fapt nici pe radio nu era mare lucru. Ni se cer declaratii si ganduri bune de la ziare care il injurau iar posturile de radio care l-au pus pe linie moarta astazi ii dedica emisiuni. Lumea vrea sa il vada in cutie si cere data si ora inmormantarii iar o mana de oameni isi plang prietenul, colegul, mentorul pierdut.

Mai sunt macar cei care tac si se fac ca ploua.. spun macar, pentru ca o consider dovada de bun simt venind de la respectivii indivizi.

Cum reusim sa ridicam in slavi la fel de public cum injuram.. Este deja o moda..  La inmormantarea Regelui de exemplu, s-a cam plans in loja. Doamna Firea a suferit cred ca cel mai mult, iar Ion Iliescu a aprins si o lumanare. Domnii Dragnea si Tariceanu stim deja ce au facut ca erau de fata. Suntem foarte buni la inmormantari.. Avem o istorie a literaturii scrise in asteptarea colivei. Vorbim eroic si inchinam pios dupa ce am pisat in scaldatoare si am facut pe mortii in transee. Suferim dupa fiecare mort ca dupa sfarsitul de la Bambi, dupa ce am fost partasi la procesul de ingropaciune inca din timpul vietii. Cei mai mari dusmani devin, post mortem, prieteni adusi la rang de frati de cruce. Si sa nu uitam ce-i mai important.. spritzul.. nimic nu se compara cu o sleahta de suferinzi care beau de sufletul mortului. Cum stim noi cum vroia mortu' sa ne distram noi la parastas.. numai noi si cum suntem de gata sa marim nota de plata in amintirea raposatului.

Sunt si cei care multumesc post mortem cu regret, pentru aportul esential la problemele vietii aduse de regretat, in timp ce dadeau telefonul pe silent cand aparea Andrei Gheorghe pe display sau cei care recunosc public ca in lipsa unui asemenea mentor viata sa nu ar fi prins niciodata contur.

Consider ca unul dintre cele mai bune texte publicate astazi ii apartine lui Marius Vintila pe care il salut. Il vad suficient de rar dar inca ne zambim de pe bicicleta la vreun semafor.

Andrei a fost cineva-ul fiecaruia asa cum a fost. Am urcat in cantitati egale cu coborarile si ne-am si injurat cam cat timp 'om fi si ras. Am fost oameni intre oameni cu apucaturi pare-se comune. Si am incercat sa fim veseli, chiar si printre dinti, chiar si in momente in care treaba era lata.

Cam asta..