Another one bites the dust… sau cine cred io’ ca suntem de fapt.

In contextul in care mi-am petrecut tineretea in haine de rocker si tinand cont ca am atarnat de pantalonii bagati in bocanci tone de fier materializat in lanturi insigne, curele, patch-uri, ace de siguranta si tot ce iti mai poate trece prin cap, ai putea sa te gandesti ca de ce ma intristez cand dispare Dolly Parton…

Pai de la mine din camera se vede asa…

Generatia mea si chiar una, doua mai in sus sau mai in jos, eram invatati sa vedem tot pachetul inainte sa ne dam cu parerea. Mai mult decat atat, am fost invatati sa apreciem calitatile diferit… mai in spatele ochelarilor de firma, masinii din dotare sau a telefonului mobil. E foarte adevarat si ca nu era neaparat complicat in conditiile in care nici nu vedeai d’astea la tot pasu’ ca acum. Erau vremurile cand VIP insemna altceva, ceva care nu tinea de like-uri. Nu dezvolt ca poate doamne fereste citeste vreun tinerel textu’ meu si se pierde in distopie.

Punctul de vedere nu era alb/negru sau tonuri de gri ca acum. Era plin de culori de toate felurile si te puteai bucura fara sa fii etichetat ca retard daca sa zicem printre vinilurile de acasa gaseai un Gerswin sau un Vivaldi chiar daca restul erau Iron Maiden si alte metale pe atunci grele. In Tonitza era rusinica sa o arzi cu favoriti lugi dar nu iti luai o piatra in cap ca vroiai in poala la Dave Gahan. Mai scapa si un Aurelian Andreescu si un Armstrong si un Farimita sau ce mai gasesai la Muzica printre discurile tiparite la Electrecord. Dupa ce epuizai magazinul oficial ajungeai la prieteni. Fiecare facea rost cum putea de cate un clasic piratat sau mai de soi… un EMI sau Columbia… si atunci te puneai pe copiat casete si tras benzi. Beatles, Rollings, Miles Davis sau Ella, Manitas de Plata sau Dassin. Partea tare era ca stiam cat puteam de mult despre fiecare. Achizitia unui LP atragea si nevoia de a stii tot despre ce asculti. Ce fel de muzica, e sau nu un clasic, in ce zona sta si asa mai departe. Hate-ul de astazi, “proasta-i mata” si “Vijelie or the highway” nu exista.

Dupa ‘90 cea mai buna veste pentru mine cu siguranta a fost cand am inceput sa imi regasesc prieteni sau sa imi fac unii noi prin statiile radio aparute post decembrist. Prin cateva am si prestat.. practic erai intr-un supermarket pornografic cu muzica buna. Si puteai asculta cu prietenii. Si puteai si povesti.

Ei bine fiecare dintre noi a luat ce avea nevoie din toate genurile de muzica, filme, meserii, atitudini si tot asa. Suntem astazi rezultatul unei educatii complexe facute de experienta proprie sau comuna, de prieteni, de anturaje de ascultare in general.

Eu unul nu am inteles niciodata muzica Country, nici cu Popu’ nu zic ca am fost neaparat la bere. Din populara ascultam doar de la 5 dimineata incolo cand oricum nu mai conta, am facut alergie la Death sau PSI. Sufleteste vorbind m-am tinut intre rock (ca sa generalizez prudent), electronic si jazz. M-au spart insa calitatile de show-man profesionist ale lui Jackson, am simtit la Peter Gabriel ca raman fara aer, mi-a rupt capu’ McFerrin, am vazut si Floyd la Paris, si Iggy si Kennedy si Yo-Yo Ma. Cu toate astea, am fost indragostit de vocea lu’ Dolly Parton care a fost exceptonala in momentele neplacute, m-am facut Faramita pe mahmureala trista si m-am muiat saptamanal si metodic in single malt cu un jazz negru ca turba din pahar.

Am inceput sa stiu ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare cu Tarkovsky si Bunuel, am vrut sa traiesc ca Manitas de Plata si sa beau ca Gil Dobrica, am gagicarit sperand in Jack Nicholson si am invatat sa rad cu Monty Pyton. Am inceput sa inteleg cum stau lucrurile cu Platoon si cu Falling Down, m-am bucurat de sinteza cu Stark facanu-i curte intre timp lui Giacometti.

E foarte greu sa numesti nume fara sa vrei sa faci pe desteptul dar este foarte usor sa realizezi ca esti alcatuit din mai toate numele , iar cand se duc e ca si cand iti mai cade un nasture de la haina...  si in timp ce simti pierderea te bucuri ca o parte din fiecare nume ramane in tine si te implineste.

Cam asta..

P.S. cand treci de 50 si in timp ce te uiti cum copiii tai devin indivizi cu personalitate si zatz propriu, te cam loveste in acelalasi timp, aproape concomitent si groaznic de amestecat o stare de tristete si cu siguranta constientizarea putinului timp pe care il mai si cantitatea uriasa de trebi neterminate.

Pepsi vs CocaCola sau despre lupta de clasa la romani.

La inceputul celor 25 de ani pe care i-am petrecut in publicitate, am invatat despre ce si cum ai voie sa faci cand te pui pe facut reclame. Una din primele reguli pe care le-am invatat a fost ca nu ai voie sa faci de cacat concurenta… regula aparuse dupa un scandal intre cele doua companii mentionate in titlu in urma unei campanii masive de denigrare via clipuri publicitare din istoria marketing-ului. Prima linie trasa atunci avea sa produca spoturi in care pepsi califica bautura concurenta ca foarte buna dar totusi nu atat de buna. Un fel de “cititorii nostri sunt mai destepti decat ai lor”. Urmatorul pas a creat un nou mod de prezentare a produsului fata de concurenta… “produsul x vs produsul propriu”.

Argumentul mai marilor publicitatii internationale a fost ca trebuie sa gasim calitati cu adevarat definitorii si ca nu e ok sa dai cu cacat in vecinul de pravalie ca sa iesi tu in evidenta. Mai mult, e importanta atitudinea civilizata, poate umorul sau conceptul inovativ si nu in ultimul rand decenta si subtilitatea gandului. Asa a aparut una dintre cele mai bune, cred eu, campanii si anume “Probably the best”. Agrogant? Da. De netagaduit? Da. De impact? Oh da. Perioada in care au inceput genul asta de campanii imi pare una dintre cele mai prolifice si glorioase perioade din istoria advertising-ului de modern si de calitate.

Sar acum unde ma doare mai mult… asist siderat la un razboi mediatic masiv: lumea buna versus saraci, intelectuali vs neterminati, unt vs margarina si merdenele vs caviar. In esenta din ce vad, pentru unii daca nu bagi croissant cu unt nu meriti loc la masa rafinamentului care ne caracterizeaza ca popor de cand ne stim iar pentru ceilalti daca nu ai mancat merdenea din Amzei esti un uzurpator arogant care nu stie ce inseamna viata la talpa pamantului. Pentru ca intre prietenii mei gasesc partizani ai ambelor parti si in mod special pentru ca cei care conteaza s-au tinut departe de tot circul, am pus batista pe tambal si m-am abtinut de la comentarii… pana acum. Pana acum, pentru ca in primul rand reactia mea in general atunci cand un hipster, nascut tarziu si doar pentru ca metodele contraceptive lasa de dorit in ultimii ani, se trezeste sa afirme ca daca nu mananci stele michelin la micul dejun esti un sarac prost, devin irascibil si sunt tentat sa imi iau bilet de Bucuresti si sa fiu neplacut in viu. In alta ordine de idei, evit sa intru in discutii fara finalitate care sunt produse de frustrari ieftine si oameni pe care politicul asa corect cum e i-a fut in cur si a ramas acolo de parca e leaganul vietii. Nu in ultimul rand pentru ca as fi probabil la fel de partinitor ca toti participantii la trafic ceea ce ma arunca intr-o galeata cu cacat in care nu doresc pentru ca sa ma aflu. Cu toate astea, astazi am clacat… am clacat si imi asum urecheala pe care am sa mi-o procur de la cativa prieteni buni si care chiar conteaza, pentru ca am pus botul la provocari mediocre.

Deci… In 1978 ai mei ma inscriau la scoala generala numarul 5 aflata in Piata Amzei. Motivele erau simple si la indemana: mama lucra la Biblioteca Nationala (Biblioteca Centrala de Stat pe atunci) in serviciul de stampa japoneza al carui depozit se afla in Amzei. In plus scoala 5 devenise prin decret prima scoala cu invatamant experimental din Romania ceea ce insemna ca aveam profesori pentru fiecare materie si avea si internat tot in Amzei in incinta fostului liceu metaloglobus. Pentru ca nu am fost niciodata elevul model prezent in prima banca permanent si cu degetele pe sus, obisnuiam sa imi prelungesc pauzele si sa intru in clasa pe geam dupa inceperea orelor, atunci cand profesorii erau cu spatele la elevi si cu fata la tabla. Nu aveam multe motive serioase pentru intarziatul la ore dar unul dintre ele era ca la covrigaria care a devenit ulterior patiseria Amzei era mereu coada. Majoritatea parintilor din scoala scapau de facutul tartinelor cu parizer datorita covrigilor calzi si a iaurtului pe care Covrigaria Amzei le producea pe banda rulanta. Ca sa inchid glorios acest paragraf, pentru mine a fost si este in continuare simpatic sa stiu ca dupa aproape 50 de ani ma pot inca aseza la coada aceleiasi pravalii ca in copilarie. Si recunosc ne-rusinat ca de fiecare data cand ajung in Bucuresti imi iau un pateu si cu el in mana ma duc prin gang si ma uit la scoala in care mi-am luat startul.

Punctu 2. Aud ca merdeneaua e mancare de saraci… si mai aud si ca margarina este  dusmanul poporului propus de USR. Spun asta pentru ca tanarul care a provocat scandalul este un apropiat implicat al partidului… in afara de un traseu academic relativ amuzant, de la teologie la studii politice neterminate si de la activism cultural la functie in cel mai “reusit” minister al culturii de dupa 1990 trecand prin campania de alegere a lui Nicusor Dan nu vad mari chestii. Mai spune ca ii datoreaza tot profesoarei de franceza si trece astfel ca fiind un fin cunoscator al limbii franceze si de aici desigur si al gastronomiei tarii lui Voltaire. Bun… pe filmul asta eu stiu ca pentru noi astia care nu ne-am nascut in moderna Mitza Biciclista sau cu popcorn la cinema si inghetata la Velocita, merdeneaua era un mod in care sa ne umplem burtile cu bani putini, treaba care prindea bine si ulterior la bere cand ne faceam pilaf mai incetisor nu pe repede inainte ca acu’. Iar noua chiar ne facea placere sa ne petrecem timpul unii cu altii si in absenta telefonului mobil. Mai era si aproape de facultate asa ca uite inca un plus masiv. Nu mi-am facut niciodata o misiune din a pune pe masa copiilor merdenele si tre’ sa recunosc paritatea merdenea vs o suta de salam cu paine nu mai e ca pe vremuri.

Acestea fiind spuse nu voi mai aduce vorba de merdenele si nici nu o sa propun o greva foamei pentru salvarea acestei delicatese din patrimoniul mioritic. Foarte dragut ca s-a facut coada la nea’ Mihai, desi discret proletar demers arata ca inca avem capacitate de reactie. Omu’ chiar e cumsecade si pentu ca a tinut atata timp pravalia pentru mine e suficient motiv de respect.

Unde insa o sa fac ceva tapaj, e pe marginea margarinei si a jignirii mancatorilor de margarina ca sa isi vanda el cocosu’ cu spritz la crasma din dotare. Pentru ca ca oamenii care mananca margarina nu o fac din snobism.. o fac de neajuns; un neajuns la care l-as inrola putin pe facatorul de scandal ca sa vada cum e si ca sa inteleaga ca nu toata lumea isi scoate banii din cur sau din cripto. Asadar…

In anii ‘80, tata ne ducea la mare in fiecare inceput de septembrie, la casa scriitorilor. Spre sfarsitul anilor in discutie, la conducerea Uniunii Scriitorilor se afla domnul Dumitru Radu Popescu sau DR cum il stia majoritatea. Nu ma apuc acum sa pun la dispozitia cititorului mizerii despre academicimea domniei sale dar nu pot sa uit cu a reusit marele dramaturg, peste anularea unor nume importante din literatura romaneasca, sa transforme margarina in mijloc prin care sa te faca sa simti pana in maduva oaselor cine e seful si cat de nimic esti tu, oricine ai fi. Fac o paranteza pentru ca acum cateva zile cand ar fi fost ziua domnului in discutie am dat pe Facebook peste ceva texte grandioase la adresa marelui om de cultura care nu au facut altceva decat sa ma scarbeasca si sa imi dea apa la moara pentru cateva randuri mai jos pentru ca vad ca valorile romanesti sunt Paunescu and co. Ei bine, revenind la ale noastre, am inca in ochi farfuriutele de la micul dejun in care angajatii Casei de Creatie de la Neptun asezau o cutiuta de gem si un patratel de margarina Marga… aia care odata ajunsa in gura te facea sa te intrebi daca ai inghiti si ambalajul. Erau cred in jur de 36 de mese cu aranjamentul asta. Pentru ca insa se nimerea ca si DR venea in vacanta in aceiasi perioada cu noi, pe masa lui de la separeul deschis era intotdeauna o untiera… plina… de fiecare data alt pachet deschis pentru domnul presedinte la fiecare mic dejun. Tin minte si ca directorul casei care era un om cumsecade, mai impartea familiilor cu copii din pachetul ramas dupa dejun daca acesta nu era revendicat in camera de proprietarul de drept.

Margarina nu este pentru mine ceva minunat si nu mai e de mult nici varianta ieftina aleasa de cei mai putin norocosi. Spre stupoarea domnului Niculusca, margarina apare ca ingredient in multe bucatarii deloc sarace asa cum si laptele praf  inca ne face posibila ciocolata de casa. Si as vrea sa mentionez ca spunand asta nu inseamna ca nu stiu nimic despre Debauve & Gallais, Boissier sau Menie dar nu inseamna nici ca daca nu ai auzit de astia esti un retard sarac si fara sanse in viata. 

Ce a facut micutul hipster a fost sa se cace pe trecutul ne-stralucitor a unor generatii care au dat si mari valori in cultura si profesionisti in domenii de care micutzul Edmond nici nu stie ca exista.

Am doua puncte de sfarsit la textu’ asta… primul lucru pe care vreau sa il zic vine in sustinerea unei postari excelente pe Facebook. Romania se afla intr-una dintre cele mai nasoale perioade din ultimii 35 de ani. Daca pana acum puteam spune ca avem o clasa politica de cacat acum putem spune fara retinere ca nu mai avem de loc. Presedintelui ii bate ceva la relanti iar educatia si sanatatea sunt pa. Romania e pe cale sa revina la obiceiurile de weekend ale lui Horia Sima si oriunde te uiti vezi doar violenta si ura. Ei bine daca romanii care mai au un pic de responsabilitate civica si care mai vor sa le aibe copiii un viitor cat de cat safe ar depune aceiasi energie in a penaliza mediocritatea si caracterul de cacat asa cum vad ca au plecat la oaste pentru mica afacere a lui nea’ Mihai, poate ar mai fi o sansa pe undeva pe sub covor. Ar fi insa o problema… romanul de azi alege cu foarte mare bucurie bataliile on-line. Alea care te tin departe de un eventual pumn in gura. “Cat timp nu am ce sa patesc ma bag” pare sa fie ridicat la rang de misiune de onoare. E foarte simplu sa injuri pe oricine de la tastatura. Suntem ceea ce in vremea mea se numea “tari in gura”. Doar ca tot pe vremea mea daca erai tare in gura trebuia sa faci fata si la raspunsul fizic.. si asta cam venea..

Ultimul paragraf este dedicat maimutzelor. In perioada post revolutionara se formase ideea ca daca vrei sa faci un fim de succes pentru cate un premiu, tre sa spui pula si sa arati macar o tzatza daca nu chiar un futut… regizorii seriosi au si reusit. Doar ca nu toata lumea e Pintilie sau Danieluc si nici Porumboiu sau Jude. A aparut deci tagma actorilor dar mai ales actritelor care si-au facut un tel din genul asta de aparitie in mediul video si nu numai. Bun… Am crezut ca daca ma mut la Barcelona scap de grosu’ chestiunii. Dar constat ca romanul de oriunde are doar doua tipuri de discurs: fie isi injura gazda, fie tara de provenienta. Daca cu astia incep sa ma obisnuiesc, cu aia care cunosc occidentul fara sa fi urcat vreodata in tren sau cu aia care se considera nedreptatiti ca s-au nascut in romania cand ei de fapt sunt parizieni, cu aia din australia care stiu cu exactitate ce se intampla la Ceuta si stiu si cine e de vina, ei bine cu astia incep sa o iau personal. Azi de exemplu o pitipoanca cu aere teatrale demne de oscarul pe care nu o sa il vada niciodata si care considera inca ca cei care spun ca Parisul e pe duca sunt niste neprietenosi radicali si rasisti si-a facut un video selfie in care se plimba prin Paris intreband in marile patiserii daca fac ceva produse cu margarina ca sa ne arate noua saracilor ca in inima gastronomiei mondiale margarina e bad juju. Nu vreau sa vorbesc, desi cei cativa ani petrecuti acolo m-ar pune pe o treapta un pic mai sus decat a ei, dar ii recomand sa nu mai creada ca daca isi face cate un city break la Paris nu inseamna ca a inteles ceva din Franta si nici ca e peste gainarii care cred ca o geanta de la LV te face nobil.

Cam asta. De-acu’ sa vina cu hate… à bientôt.

P.S. Chiar daca. In mintea lui prenumele sugereaza o iubire pentru Dantes, numele nu il ajuta pe subiect… chiar de loc.

We are only humans...

Am fost aproape convins ca după publicarea "Textelor cu vedere la strada" o sa ma opresc... Am decis atunci sa ma trag la umbra si sa îmi vad de ale mele cu tot ce înseamnă asta si am mai si decis sa nu ma mai enervez, sa nu ma mai aprind pe marginea temelor care făceau in general subiectul textelor mele. In acel moment hotărâsem deja in sinea mea ca România este pierdută si ca ultimii 30 de ani au fost in fapt o pierdere de vreme... Noi românii suntem sămânța proasta care strica o recolta consistentă. Suntem incapabili de bine si am ales întotdeauna sa împingem capra vecinului in groapa pe care o săpăm cu consecvența din vreme.

Un bun prieten, mai apropiat de generația mea decât de-a lor, care se ocupa de cybersecurity mi-a expus la un ceai ce devenise singurul motiv de îngrijorare fata de inteligența artificială si anume faptul ca a fost modelata după chipul si asemănarea omului; ne-am alocat încă o data statutul divin. AI a fost construit având la baza modelul uman... i-am arătat cine suntem si l-am învățat sa se descurce singur si uite așa filmele SF ale anilor 80-90 au devenit realitate.

Las lucrurile așa si ma întorc la ce m-a făcut sa ma întorc la taste ca sa vorbesc un pic despre modelul asta pe care s-a suit inteligența artificială.

Daca pana acum problemele mele erau limitate la "miorița", acum asist perplex la cum se năruie intreaga lume. Si nu după un model convențional.. acum nu mai e nevoie de tancuri  din exterior pentru ca ne dam in cap singuri si fără asistenta militară. In mod normal, ai zice ca o generație care a trăit o nenorocire caută calea evitării unei recidive. Ei bine pare ca intreaga umanitate se afla într-un demers debil de autodistrugere masivă. Inițial pare ca ne plictisim atât de tare încât căutăm adrenalina in locurile greșite. Si spun asta nu doar despre romani ci despre întreagă umanitate. Vedem in sfârșit efectul cretinizarii aplicate metodic in ultimii 20-30 de ani. Vedem acum ce a produs toleranta prost înțeleasă si cam cum arată acum generații întregi de "analfabeti functionali", vedem ce înseamnă sa nu fi deschis niciodată o carte de istorie sau sa îți bazezi cultura generală pe ecranizările Hollywood-iene controlate de woke, poke si restul literelor alfabetului. eșicherul politic este alcătuit din maimuțe fără șira spinării, cu nevoie de confirmare si cu pofta de impunere. Nu mai exista diplomație, nu mai exista reguli, viața însăși nu mai contează nici cât o ceapa degerată iar democrația se apropie de sfârșit... world-wide. Extremele revin in forță, violenta e la îndemâna oricui, apărătorii se transforma in prădători si profețiile cântă de catanie. Trăim paradoxuri halucinante,  se propun enormități si se anulează principii, se rediscuta reveniri sumbre si cel mai tare e ca lumea pare a fi împărțită in doua părți distincte: comunismul care a fracturat lumea civilizată si fascismul genocidar. Mie unu', asta îmi face parul măciucă si pielea de găină.

Sa rezumam... In Romania câștigă mediocritatea si prostia doar pentru ca intelectualii nostri si tineretul patriei continua sa creadă ca n-are cum in timp ce maimuțele evoluează la bara fixa. Valorile se sucesc si uite așa ajungem sa ne bucuram ca Becali își anunță candidatura... mai mult, gurile care contează îl clasifica ca erou național si salvator in context. CTP îl declara "singurul suveranistul adevărat din tara". Fac exerciții de imaginație... intelectualitatea românească va vota cu Becali ca sa scape de Georgescu fără sa realizeze ca de cele mai multe ori când scapi de dracu' primul cu care cazi la așternut e ta-su'. Intre timp un băiat de familie nazista cu acte in regula concediază o treime din americanii care l-au susținut sau care ii bagă banii in buzunar. Un bufon arogant si infantil, uns băiat de presfintitul KGB conduce cea mai mare putere militară din lume si calcă pe principiile care au clădit Statele Unite. O tara inventată șterge de pe fata pământului un popor cu susținerea întregii planete in timp ce in Marea Britanie, colonizatii au devenit colonizatori. Pornim războaie in care se moare urat si după o vreme ne luam jucăriile si plecam ca si când nimic nu s-a întâmplat. Ne cacam pe spiritul liber si pe valorile clasice in timp ce impunem discursuri bezmetice in numele dreptății, democrației si umanității.

Ei bine in timp ce noi începem sa ne răzuim cacatul de pe turul pantalonilor, părinții comunismului fac bairam pe lumea ailaltă împreună cu promotorii extremei drepte. Cred cu tărie ca Hitler, Lenin, Stalin, Mussolini, Marx, Tito &Co stau si se uita lung si după ce se enervează ca ei nu s-au gândit la asta, se pisha pe ei de ras... au fost in sfârșit răzbunați... întreaga omenire le-a dus la bun sfârșit proiectele.

Imaginea de ansamblu e cam așa: In România o sa iasă, cu tot cu Becali, Georgescu si ca si in America, populația care l-a ales o sa vrea sa dea timpul înapoi in scurt timp. Toți cei care regreta comunismul o sa se bucure mult... prima săptămâna... după aia o sa își pună scăunelul la coada la carne. Extrema dreapta despre care măcar in trecut era alcatuita dintr-un amestec ciudat de deștepți (cei care spalau creierul) si golani ordinari (cei care implementează ororile), astăzi este clădită doar de cea de-a doua categorie iar implementarea vine cu ura adunată in mulți ani de impotență. Nu o sa vina cu tancuri in strada dar o sa îți de-a in cap pentru ca nu ești ca ei. ca noi suntem si oameni si romani in același timp... double trouble.

Statele Unite o sa devină un apendice al Rusiei iar Trump o sa facă cum o sa facă daca nu ii pune nimeni piedica... si nu ii pune pentru ca toată lumea e ocupată sa ii intre in gratii si nu sa scape de el sau sa îl consilieze serios. Cât timp Elon își aduce copilul in biroul oral ca la grădiniță ca sa poată intre timp sa concedieze pe toată lumea si cât timp procurorii care l-au condamnat pe Trump pe buna dreptate risca urmărirea penala si o răzbunare de strada, nimeni nu va mai fi in siguranță. O sa fie o lupta pentru pace de nu o sa mai stea piatra pe piatra.

Jucausul Kim își face si el de cap pentru ca are un amic la Casa Alba, Orban se bucura ca s-a ținut tare in fata Europei, AfD câștigă teren in Germania si LePen e pe val. Emigrația cucerește Europa si colonizatii înlocuiesc populația nativa si se răzbună pentru agresiunile din trecut... si sunt si acolo unele agresiuni așa ca nu ne putem neaparat supăra pe aia care ne fut copii prin ganguri după ce noi i-am transformat in vânat sau i-am pus sa culeagă banane din copaci plini de șerpi doar pentru ca era fun.

Cica sa ai grija ce îți dorești... Acum ceva vreme ma gândeam ca poate hipsterilor si copiilor din ziua de azi le trebuie un apel de trezire real.. sa cada curentul de tot un an sau sa explodeze ceva lângă ei cât sa ploua cu organe pe tricoul de brand... nu știu... ceva nasol. Atât de nasol încât sa nu mai poată zice ca n-are cum, ceva care sa le arate ca exista si modelul pe negru si ca sunt momente in care Ototo nu mai contează si nici Calea Victoriei cu toate locurile ei de parcurs in agenda hipsterului contemporan.

Continui sa cred ca tre' sa ne trezim si continui sa cred si ca tinerii ar trebui sa ne ia in seama poveștile, sa afle ca Hercule nu a fost un mercenar plătit sau ca Disney era pe acid când a făcut Alba ca Zăpadă care chiar era alba futu-i. Trebuie sa înțeleagă si oamenii care zic ca in comunism au fost si abuzuri dar ca in esență "nimeni nu a murit de foame", sa termine cu prostiile si sa se gândească daca mai au bunici pe care sa ii pună sa stea la coada la zahăr. Cred cu tărie ca România e pe sfârșite si ca Europa nu are capacitatea de a face fata unei conversații cu unul ca Trump care crede ca e atât de șmecher încât sa sune oamenii noaptea la telefon si sa le zică ca le confisca tara... si se pare ca ii si iese.

Am crezut ca necazurile si greutățile pe care le-am întâlnit in relocare sunt grave si ca depresia in care am intrat din cauza lor, deși inerente unei relocări, este justificată.. Astăzi m-am trezit dintr-o stare care ma copleșea iar ce m-a trezit a fost frica carnală produsă de trăznăile care îmi ajung la urechi din toate sursele mele, atâtea câte mai sunt. Am trei copii care vor rămâne la un moment dat de capul lor in demență asta pentru care nu sunt deloc pregătiți... Nu o sa ii trimit in armata ca sa fac bărbați din ei cum se făcea pe vremea noastră.. fuck no; o sa încerc insa sa sufăr mai puțin atunci când oricare din ei trece prin ceva despre care crede ca e absolut nasol si despre care eu, după o viața plină, spun că-i nimic. In condițiile in care vreți nu vreți sau credeți nu credeți, zic sa faceti la fel pentru ca nimic material nu mai contează într-o lume in care fiecare e la mana oricui si oricui la mana lui fiecare. Nu va conta nici ca ai făcut muzee nici ca ai ridicat biserici si nici ca estic persoana publica.. contează sa supraviețuiești unei orori iminente care va culca la pământ tot ce știm doar pentru ca suntem doar oameni...

Închei cu o vorba a lui Jonny Răducanu care într-o tacla cu tata ii zice: "Bătrâne noi avem noroc ca ne cărăm, da' ăștia mici au cam belit-o".

P.S.

In lumea de azi vorba aia cu "fiecare pasare pe limba ei piere" e pentru doar aia care nu au reușit si care au totuși nevoie de consolare cumva.

Ce se alege de apa când ii cade uleiul în cap.

Am tot auzit de-a lungul anilor cum ca oamenii nu se pot amesteca. Ca indiferent de câte ori încerci, gri-urile nu ies bine. Ca lumea e făcută în așa fel încât prostii tre' sa stea cu prostii, țăranii cu țăranii, desteptii cu desteptii, 'telectualii cu 'telectualii, albii cu albii and so on. S-au scris râuri de texte despre dramele încrucișărilor nepotrivite... felul în care suntem crescuți poate deveni stigmat într-o lume a "celorlalți". "Nu se cade" prinde litera de lege și cumva uleiul rămâne ulei și apa, apa. Îmi aduc aminte ca încă de mic, împreună cu Matei, mă gândeam îngrijorat ce o sa mă fac daca o sa mă îndrăgostesc de-o fata din alt film... cum o duc io' la tata sau cum o strecor pe sub ochii mamei. Daca no sa știe carte, daca nu o sa ii placa jazz-ul sau daca o sa se uite la lumea mea ca vițelul la poarta noua. Toată traznaia asta m-a făcut sa vreau cu orice preț sa demonstrez ca lucrurile nu stau așa și ca oamenii pot conviețui armonios indiferent de stirpe, educație sau alegeri. Mi-am petrecut tinerețea intre băieții din Balta Albă, am ignorat regulile și am petrecut majoritatea anilor în preajma oamenilor "nepotriviți". Am făcut primul copil cu o fata care nu înțelegea de ce stau în atelier, am muncit în fabrica, m-am împrietenit greșit și am mâncat din același troc cu polul opus. Așa am cunoscut oameni care au ajuns sa mă respecte doar pentru ca nu erau obișnuiți sa fie tratați egal de cineva pe care ei îl considerau din alta lume. Mulți dintre ei au ajuns sa îmi fie foarte aproape peste ani.

În calitate de purtător de nume cu sonoritate, am întâlnit insa și o alta categorie de oameni. Indivizi care nu înțeleg valorile oamenilor simpli, care nu își pot asuma izvoarele și care cred asemenea "Snobului" lui Toma Caragiu ca prezenta într-o sala de teatru e suficientă pentru confirmare... cei care umbla cu cărți deștepte în geanta fără sa le deschidă vreodată, cei care știu cum stau lucrurile și care se mândresc cu autografele luate prin librarii la coada. Aia care cred ca daca au mâncat în aceiași cârciumă cu Hugo o sa ajungă în istoria literaturii universale. Ei știu întotdeauna mai bine cum trebuie sa vorbești cu o personalitate culturală, îl învață pe Eminescu cum sa vorbească cu Creanga și explica "prostimii" cum se cuvine sa ii fie vorba în prezenta regalității ei neștiind cum sa tina furculița în mana nici de câte tacâmuri e nevoie la o masa de protocol. De cele mai multe ori mă amuza sa aud "cum stau lucrurile" din gura acestui gen de personaj. Si de multe ori ii primesc și în casa la joaca. De tot atât de multe ori insa sunt scos din minți când câte un neterminat se ia în serios și îmi spune ce părere ar fi avut Nichita despre câte ceva, cum era cutare și cât de bine le zicea nu's cine. Nu de putine ori a trebuit sa suport blembeci care vroiau în poza cu mine și care explicau terților ce am vrut io sa zic și cum sunt eu de fapt... eu fiind de fata. Mă enervează la culme și aia care nu au curajul sa îți spună în fata ce au de spus și care folosesc repetitiv "așa este, ai dreptate, aaah desigur" și pe urma pleacă la fel de prosti cum au venit, înjurându-ma pe la spate în privat dar vorbind elogios în public ca sa se știe ca mă cunosc.

Mai sunt și experții în realitate și în viața... Aia care înțeleg perfect vestul fără sa îl fi văzut vreodată sau care condamna capitalismul din cochilia mediocrității de cartier. Cei care trăiesc prin viețile altora și care de cele mai multe ori au ei un prieten care a făcut și a dres și care știe el mai bine. Aia care înjură România dar care nu fac nimic pentru ea și din care nici nu pleacă pentru ca ce sa vezi, doar în România poți trai fiind așa cum sunt ei. Modifica realitatea pana ajunge sa fie ca ei și evita sa ajungă în situația în care sa se vadă ca individual sunt inexistenți. Europa, lumea, este totuși un spațiu în care trebuie sa știi cu adevărat sa faci ceva, trebuie sa îți asumi o existența pe măsură valorii tale și sa evoluezi prin puteri proprii și skill-uri reale. Sunt cei care în vacanță trec înghețata prin cursul valutar doar ca sa revină acasă cu banii cu care au plecat, fără sa se bucure de nimic pentru ca desigur e prea scump și în plus o înghețată pe plaja la Mediterana nici nu se compara cu un all inclusive cinstit la turci. Cei care nu accepta riscuri și cei care în fapt vor sa facă niște banutzi fără sa pună osul la treaba. Bun... ce zic io aici nu e nici nou și nici vreo mare descoperire științifică. e plin de maimuțe pe peste tot și întotdeauna omul simplu, sincer și cu dorința autentică de cunoaștere este călcat pe cap de câte un snob cu mâini mai lungi. Nu despre asta vroiam sa va zic... Vroiam sa zic despre ușurința cu care unul care și-a făcut în photoshop poza cu tine, uita ca singurul motiv pentru care se poate da mare cu poza aia e ca ii dai tu voie, pentru eu ca tu îl tolerezi și pentru ca doar un bou ca tine, mai crede ca oamenii se pot schimba, ca pot fi ajutați cu un push potrivit în momentul potrivit. Ma scot din minți pentru ca pana la urma originalul își da întotdeauna arama pe fata și când vede ca nu ii mai ești util așa cum sperase el, sau când într-un final chiar nu mai poți și ii zici în fata cum stau lucrurile, când vede ca ulciorul' s-a dus în mă-sa și ca doar poza cu tine nu ajunge, te scoate din scenariul vieții lui zâmbind și declarându-si amorul in the same time. In momentul in care se trezesc ca le-ai dat de cap brusc esti un gunoi, esti defect, ratat si cu siguranta ma-ta e curva.  El o sa spună în continuare pe unde umbla ca se știe cu tine, o sa fie în continuare expert în tine și o sa le zică el lor cum ești tu ce parere au ceilalti etc. in general sunt experti in mersul lucrurilor.

De curand de exemplu, am avut o experienta venita dintr-o familie de stiitori…. Mama tata si copilul… small baby care are aproape de 40 de ani si doarme cu mama si tata. In cei aproape 10 ani de cand ii stiu, vizitele sau intalnirile au fost in grup. Incapabili de desprindere, se suna de zeci de ori pe zi anuntandu-si unii altora victoriile cotidiene pe principiul cine nu e cu noi e impotriva noastra… de la m-am cacat la am pierdut tramvaiul se tine o evidenta temeinica. What ever. Altfel patrioti. Dau cateva exemple de discurs: “ma pis pe el de vin frantuzesc… nu stiu bai francezii ce e vinu’”. “Ardelenii sunt niste nenorociti”. De unguri nici nu mai zic. Seara se intalnesc si fumeaza o pipa in bucataria confort 2 ca la casele mari in care nu vor ajunge niciodat (da ei de fapt nici nu vor asta). “Slanina si ceapa e treaba. Restul fitze de snobii care noi nu putem fi”. “Am fost in Grecia in Tassos unde desi era plin de romani era frumos ca era mancarea buna si carciumaru e acum prietenu meu pe viata” (pentru ca el nu stie ca un carciumar e prietenul tuturor celor care lasa bani). Intre timp viata lor e asa: tanarul doarme in dormitor ca e si el mic in timp ce parintii cuminti impart sufrageria. Tanarul si-a inchis firma de constructii ca e clientii rai si s-a apucat de IT ca sa faca bani multi de acasa iar batranii se mandresc desigur cu el pentru ca stim deja ca al nostru e cel mai frumos, mai bun si complet fara de pacat. Daca ii zice cineva ceva … dai in mine? Dai in fabrici si uzine. Ca micutzu nu se poate apara singur… e inca in stadiul in care isi inventeaza iubite superbe care abia asteapta sa imparta cearsaful cu unu care sta cu mama si cu tata.

Si de fapt, mă enervez de fiecare data când se întâmplă câte o d-asta, unul din bătrânii care se tot duc vine și îmi zice... "Pai ce-ai căutat bre' sa te înhăitezi cu un asemenea personaj?" și uite așa se alege praful de toate încercările mele sa dovedesc ca mix-urile funcționează... O sa existe întotdeauna autodidacți minunați, oameni cu drag de carte și de cunoaștere, oameni care nici nu visează măcar sa își intalnesca modelele, oameni a căror curățenie îmi va umple sufletul de bucurie. De data asta excepțiile confirma în adevăr regula.

2000... sfârșitul lumii.

M-am tot invartit în jurul titlului pentru ca încerc sa prind cât mai mult în vorbele alea putine. Cred ca eram undeva intre a VII-a sau a VIII-a când s-a decis ca în 2000 vine sfârșitul lumii. Ori ca  Nostradamus rămăsese fără droguri ori ca așa văzuse el atunci când se uitase, în 2000 treaba urma sa fie gata. Vorbim aici de anul 1984-1985... eu aveam deci undeva la 12-13 ani așa ca în 2000 urma sa împlinesc 28. Adică practic în miez. Nasol.

Îmi amintesc, de dragul divagației, ca în aroganța vârstei mă gândeam ca sa treci de 50 se numește ca ești pe val și ca de acolo deși ești cu numărătoarea inversa pe cap tot ar mai fi de dus în vreo 20-30. Suna bine și se asuma relaxat datorită "teribilismelor adolescentei", cum spunea profa' mea de romana din liceu.

Ne aflam în anul de gratie 2024 la 24 de ani de la sfârșitul lumii. Am ajuns deja în anii in care se petreceau filmele SF din anii '70-'80. Daca îți place metafora în viața și te joci un pic cu imaginea lumilor postapocaliptice din cinematografia sau literatura SF a vremilor menționate, o sa te trezești într-o călătorie greșită pentru ca fix acolo suntem.

Scriu acest text pentru ca acum câteva ore am aflat ca s-a prăpădit Nicolae Manolescu. Nu a fost un personaj marcant al vieții mele dar făcea parte din cercul de prieteni ai familiei, era un profesor respectat și un erudit confirmat. Era pe scurt unul dintre numele pe care le auzeam mai des între oamenii care făceau parte din viața mea și era și un om pe care l-am prețuit.  Odată cu știrea asta a revenit trimiterea la numărătoare, la evidență populației ca sa zic așa. În ultimii mai bine de 20 de ani am început sa pierd oameni. De pierdut ii pierdem de mici... bunici, vecini, profesori, prieteni etc. Si pentru ca așa e făcută lumea, durerea se estompează pentru ca nu e toată odată... e luată în doze mici și cu puțin noroc mai rară. Se mai duce unu' mai trece timpu' mai bei un spritz și ani mai târziu hop! se mai duce unul și uite așa. După ce treci de acei 50, distanță intre dureri se micșorează iar după 60, cred ca nu mai apuci spritzul ca te ia iar o durere noua.

Exista mai multe tipuri de durere. Exista durerea data de plecare unuia care s-a crezut mai în vana decât viața însăși și pe drum s-a prins prea târziu ca e de fapt doar o carcasa care ruginește lăsată prea mult la apa. Ăștia se duc primii iar durerea deși surda, durează cel mai puțin. Pe urma vin durerile nedrepte. Alea care te fac sa urli împotriva cerului și sa vrei sa te lași de credință. A treia categorie, cea în care mă aflu de ceva vreme, este insa cea mai greu de dus. Durerea provocată de dispariția lumii care te-a format, care te-a protejat sau care te împlinit. Prieteni de familie, bunici, profesori, mentori, idoli, actori etc. ceea ce la un moment dat se numește carnea vieții tale. Te trezești din ce în ce mai singur de oamenii pe care ii sunai când era "ceva". Încă am de exemplu reflexul sa o sun pe mama când reușesc ceva notabil... Sunt în etapa în care trebuie sa construiesc împreună cu cei apăruți pe parcurs o lume noua, o lume din care nu mai fac parte cei plecați, una din care dispar tabieturi, imagini, resurse, iar noi rămânem din ce în ce mai departe de început. Ne modificam programul și ne ștergem cele mai multe numere din telefon.

Universul a reușit sa aranjeze lucrurile în așa fel încât într-o viața treci prin filme halucinante.  Intâi din curiozitate, copil fiind și apoi cu prudenta în apropierea bacalaureatului, intre 20 și 30 de ani cu aroganță și furie, blazați pana pe la 45, îngrijorați după 50 și intr-o panica generală de la 65 încolo. Creștem dorind maturitatea, facem pe desteptii la majorat, explodam în adolescente nerușinate înjurând guvernu', trecem rapid prin criza vârstei mijlocii, cerșim isteric timp pentru ca în final via trenulețul electric, sa provocam durere la rândul nostru celor pe care, mecanic, ii lăsăm sa învârtă roata mai departe, cei pe care ii formam deși și știm ca o sa sufere cel puțin la fel de mult cât am suferit noi.