M-am tot invartit în jurul titlului pentru ca încerc sa prind cât mai mult în vorbele alea putine. Cred ca eram undeva intre a VII-a sau a VIII-a când s-a decis ca în 2000 vine sfârșitul lumii. Ori ca Nostradamus rămăsese fără droguri ori ca așa văzuse el atunci când se uitase, în 2000 treaba urma sa fie gata. Vorbim aici de anul 1984-1985... eu aveam deci undeva la 12-13 ani așa ca în 2000 urma sa împlinesc 28. Adică practic în miez. Nasol.
Îmi amintesc, de dragul divagației, ca în aroganța vârstei mă gândeam ca sa treci de 50 se numește ca ești pe val și ca de acolo deși ești cu numărătoarea inversa pe cap tot ar mai fi de dus în vreo 20-30. Suna bine și se asuma relaxat datorită "teribilismelor adolescentei", cum spunea profa' mea de romana din liceu.
Ne aflam în anul de gratie 2024 la 24 de ani de la sfârșitul lumii. Am ajuns deja în anii in care se petreceau filmele SF din anii '70-'80. Daca îți place metafora în viața și te joci un pic cu imaginea lumilor postapocaliptice din cinematografia sau literatura SF a vremilor menționate, o sa te trezești într-o călătorie greșită pentru ca fix acolo suntem.
Scriu acest text pentru ca acum câteva ore am aflat ca s-a prăpădit Nicolae Manolescu. Nu a fost un personaj marcant al vieții mele dar făcea parte din cercul de prieteni ai familiei, era un profesor respectat și un erudit confirmat. Era pe scurt unul dintre numele pe care le auzeam mai des între oamenii care făceau parte din viața mea și era și un om pe care l-am prețuit. Odată cu știrea asta a revenit trimiterea la numărătoare, la evidență populației ca sa zic așa. În ultimii mai bine de 20 de ani am început sa pierd oameni. De pierdut ii pierdem de mici... bunici, vecini, profesori, prieteni etc. Si pentru ca așa e făcută lumea, durerea se estompează pentru ca nu e toată odată... e luată în doze mici și cu puțin noroc mai rară. Se mai duce unu' mai trece timpu' mai bei un spritz și ani mai târziu hop! se mai duce unul și uite așa. După ce treci de acei 50, distanță intre dureri se micșorează iar după 60, cred ca nu mai apuci spritzul ca te ia iar o durere noua.
Exista mai multe tipuri de durere. Exista durerea data de plecare unuia care s-a crezut mai în vana decât viața însăși și pe drum s-a prins prea târziu ca e de fapt doar o carcasa care ruginește lăsată prea mult la apa. Ăștia se duc primii iar durerea deși surda, durează cel mai puțin. Pe urma vin durerile nedrepte. Alea care te fac sa urli împotriva cerului și sa vrei sa te lași de credință. A treia categorie, cea în care mă aflu de ceva vreme, este insa cea mai greu de dus. Durerea provocată de dispariția lumii care te-a format, care te-a protejat sau care te împlinit. Prieteni de familie, bunici, profesori, mentori, idoli, actori etc. ceea ce la un moment dat se numește carnea vieții tale. Te trezești din ce în ce mai singur de oamenii pe care ii sunai când era "ceva". Încă am de exemplu reflexul sa o sun pe mama când reușesc ceva notabil... Sunt în etapa în care trebuie sa construiesc împreună cu cei apăruți pe parcurs o lume noua, o lume din care nu mai fac parte cei plecați, una din care dispar tabieturi, imagini, resurse, iar noi rămânem din ce în ce mai departe de început. Ne modificam programul și ne ștergem cele mai multe numere din telefon.
Universul a reușit sa aranjeze lucrurile în așa fel încât într-o viața treci prin filme halucinante. Intâi din curiozitate, copil fiind și apoi cu prudenta în apropierea bacalaureatului, intre 20 și 30 de ani cu aroganță și furie, blazați pana pe la 45, îngrijorați după 50 și intr-o panica generală de la 65 încolo. Creștem dorind maturitatea, facem pe desteptii la majorat, explodam în adolescente nerușinate înjurând guvernu', trecem rapid prin criza vârstei mijlocii, cerșim isteric timp pentru ca în final via trenulețul electric, sa provocam durere la rândul nostru celor pe care, mecanic, ii lăsăm sa învârtă roata mai departe, cei pe care ii formam deși și știm ca o sa sufere cel puțin la fel de mult cât am suferit noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu