despre ipocrizie.. din nou.

Incep sa ma trezesc din starea de perplexitate pe care vestea mortii lui Andrei mi-a administrat-o azi dimineata. Ma trezeste in fapt Facebook... Ma trezeste cu declaratii pline de elogii venite de la niste gunoaie pe care noi astia care mai avem o gura de zis ii desconsideram de multa vreme.. Mai sunt si cei care pot in sfarsit sa spuna cat de nasol era de fapt Andrei si ca de fapt nici pe radio nu era mare lucru. Ni se cer declaratii si ganduri bune de la ziare care il injurau iar posturile de radio care l-au pus pe linie moarta astazi ii dedica emisiuni. Lumea vrea sa il vada in cutie si cere data si ora inmormantarii iar o mana de oameni isi plang prietenul, colegul, mentorul pierdut.

Mai sunt macar cei care tac si se fac ca ploua.. spun macar, pentru ca o consider dovada de bun simt venind de la respectivii indivizi.

Cum reusim sa ridicam in slavi la fel de public cum injuram.. Este deja o moda..  La inmormantarea Regelui de exemplu, s-a cam plans in loja. Doamna Firea a suferit cred ca cel mai mult, iar Ion Iliescu a aprins si o lumanare. Domnii Dragnea si Tariceanu stim deja ce au facut ca erau de fata. Suntem foarte buni la inmormantari.. Avem o istorie a literaturii scrise in asteptarea colivei. Vorbim eroic si inchinam pios dupa ce am pisat in scaldatoare si am facut pe mortii in transee. Suferim dupa fiecare mort ca dupa sfarsitul de la Bambi, dupa ce am fost partasi la procesul de ingropaciune inca din timpul vietii. Cei mai mari dusmani devin, post mortem, prieteni adusi la rang de frati de cruce. Si sa nu uitam ce-i mai important.. spritzul.. nimic nu se compara cu o sleahta de suferinzi care beau de sufletul mortului. Cum stim noi cum vroia mortu' sa ne distram noi la parastas.. numai noi si cum suntem de gata sa marim nota de plata in amintirea raposatului.

Sunt si cei care multumesc post mortem cu regret, pentru aportul esential la problemele vietii aduse de regretat, in timp ce dadeau telefonul pe silent cand aparea Andrei Gheorghe pe display sau cei care recunosc public ca in lipsa unui asemenea mentor viata sa nu ar fi prins niciodata contur.

Consider ca unul dintre cele mai bune texte publicate astazi ii apartine lui Marius Vintila pe care il salut. Il vad suficient de rar dar inca ne zambim de pe bicicleta la vreun semafor.

Andrei a fost cineva-ul fiecaruia asa cum a fost. Am urcat in cantitati egale cu coborarile si ne-am si injurat cam cat timp 'om fi si ras. Am fost oameni intre oameni cu apucaturi pare-se comune. Si am incercat sa fim veseli, chiar si printre dinti, chiar si in momente in care treaba era lata.

Cam asta..

Om bun..

Sa tot fie spre 20 ani de cand ma aflam pe post de art la revista Salut.. Pentru cine nu isi aduce aminte, Salut era o revista scrisa de adolescenti pentru adolescenti cu sprijinul lui George Mihaita. De altfel George a tinut intreaga pravalie pe umerii lui pana cand Adrian Sarbu a venit cu o propunere indecenta.. sa cumpere revista cu redactie cu tot. Intr-o dimineata sunt anuntat ca vine solul MediaPro sa discutam despre noile directii pe care Salut in formatul sau nou, urma sa le parcurga. Asa l-am cunoscut pe Andrei Gheorghe. In acea dimineata impreuna cu Andrei si cu echipele Salut si Pro, am definit un concept care urma sa puna pe afis o generatie noua, o generatie in care speram si care nu era inca luata in seama. Asa a aparut Salut Generatia Pro si tot asa s-a legat o prietenie la care am tinut mult. Aseara prietenia noastra a fost intrerupta frust. Andrei s-a prapadit.

De-a lungul a 20 de ani, Andrei ma tragea de urechi cand derapam verbal sau cand hotaram sa incep un proiect fara sa stau in fapt prea mult pe ganduri. Tot atata vreme vocea lu' nea' Andrei ma linistea iar atitudinea lui ma inspira cateodata. Era vocea care indraznea, vocea corectoare, vocea care avertiza. Andrei s-a terminat aseara in casa.. in casa atat de placuta in care se bea vinu' si se incepea declinu'.. pe liniste si pozitiv. La ultima noastra intalnire, Andrei mi-a sugerat sa incerc sa inteleg de ce am ajuns sa vreau o emisiune pe care sa o cheme Inadmisibil si sa caut mai bine prin motivele pentru care s-a ales praful de o generatie intreaga si sa ascult muzica noua si macar sa incerc sa o inteleg. Intotdeauna ajungeam la Andrei cu o falca in cer si cu una in pamant si cu toporul dupa mine, iar cand plecam, balbaiam un Nu m-am gandit la asta pana acum..

Acum doua saptamani i-am trimis o poza ecografica cu Vladimir.. abia asteptam sa se cunoasca.. Abia asteptam sa pot merge cu cei trei baieti in vizitele alea frumoase si constructive. Acum Andrei va fi prezent doar in povestile mele si ale oamenilor care i-au fost in preajma, si a ascultatorilor care asteptau cu pofta sa vada ce mai urmeaza.. pentru ca am pierdut un om bun si oamenii buni raman in povesti pentru totdeauna. Omul care definea mainfestul real, manifestul pierdut in anii de dupa 1989 s-a dus si ne-a lasat ca in radio.. fara replica. 

O sa imi lipsesti Andrei.. dar in conditiile date cred ca o sa ne revedem mai curand decat ne faceam planuri.. Cu bine si cu totii.

Copilarii..

Mi-am deschis laptop-ul si facebook ma astepta cu o propunere.. imi aducea aminte de o postare mai veche si se gandea ca ar trebui sa o mai arat la lume asa as memories. Am dat click amuzat pe link-ul catre postarea mea despre cutremurul din 1977 si despre cum acel moment mi-a afectat copilaria si am recitit cu tristete gandurile asezate pe hartia virtuala.. mi-am amintit cum am dat povestea pe ceva intunecat.

Ma pregatesc pentru a treia oara sa fiu tata.. am deja doi baieti minunati si se pare ca pacaleala mea de anul acesta va fi un un al treilea. Il privesc pe cel mare cu ingrijorare iar pe ceilalti doi cu speranta si bucurie. Ion are deja tot ce avea nevoie de la divinitate si ADN si nici Valdimir nu va duce lipsa de vreauna.

Constat insa cu relativa groaza ca cel mare care nu intelege deloc iubirea si nici nu apreciaza neaparat realitatea. Refuza socialul vehement daca nu ii sta la picioare si percepe outside the box-ul ca pe un pericol in desfasurare. Face pe scurt parte dintr-o generatie vaduvita de copilaria reala, calcata cu bocancii consolelor si rupta in totalitate de realitate. Sunt voci care imi spun ca nu inteleg, ca e mai bine sa fie feriti de necazurile cotidiene sau ca trebuie sa aive ce nu am avut noi si ceva in plus pe langa asta. Ca nu mai e ca pe vremuri cand era safe pentru un copil sa fuga in parc cu prietenii de la bloc.

As vrea sa le reamintesc pe aceasta cale purtatorilor de asemenea voci ca pe vremuri am avut si Ramaru care lasa in urma femei taiate in bucati si rapiri de copii si sida si trafic de organe si multe multe altele.. doar ca nu scria de ele in Informatia. In Ferentari sau in Baicului nu intrai dupa sase seara.. si nici in Colentina si nici in anumite zone din Balta Alba. In I.O.R. te duceai doar pentru viol sau talharie iar in Rahova era ca la ruleta ruseasca. Dar sa revin la ingrijorarile mele.. Imi dau seama pe zi ce trece cat sunt de trecator si cat de neanuntat poate fi sfarsitul. Zilele trecute, tata ma avertiza acelasi lucru.. maine, poimaine.. si pe urma cu cine mai vorbesti, cu cine te mai ajuti?.. In acest context, ma intreb cum vor reusi sa supravietuiasca niste copii feriti in asa mare masura de plita incinsa si cum o sa poata evolua intr-o bucatarie dusmanoasa si plina de butoane si pericole ascunse.

Dar sa las putin grijile si sa randuiesc putina speranta printre randuri..

Consider ca sunt unul dintre cei care au distrus copilaria generatiei de care ma plang.. Nu m-am asigurat ca Andrei incearca sa se catere in copaci sau sa fuga macar o data de acasa cu vreo gagica. Nici nu l-am invatat real cum sa ascute un lemn si cum sa isi faca arc din alun.. i-am cumparat unul gata facut.

Daca din pacate cu cei trecuti de 14 ani treaba ramane la mila Domnului si a putinilor parinti care si-au facut treaba, cu cei care abia ce-au vazut lumina zilei, lucrurile ar trebui sa stea diferit. In ceea ce ma priveste, ma consider binecuvantat. Am o a doua sansa sa redevin eu. Sunt deja trist ca prezenta mea in viata lui Ion este deocamdata una fugara si de data asta nu din vina Sandrei ci pentru ca muncesc departe.. Pe Vladimir il voi avea langa mine, iar indiferent de mizeriile dintre noi, am incredere ca Sandra nu va permite derapaje necontrolate in educatia lui Ion. Ce vreau sa spun insa este ca trebuie sa ii reinvatam pe copiii nostri copilaria: rasul ca prostul, curiozitatea si introspectia, cazutul de pe bicicleta si de ce nu mersul pe tamponul tramvaiului. Copiii trebuie sa stie ce doare si ce nu, sa poata incerca singuri diferenta dintre bine si rau, sa vrea sa fuga spre libertate si independenta. In tot acest timp noi trebuie sa uitam ca am dat viata unei jucarii personale, unui vis neimplinit sau unor reparatii de frustrare.

Cred ca daca cei nascuti la sfarsitul anilor 90 sunt rezultatul primei filtrari post comuniste, cei ce vin din urma pot readuce zambetul pe fetele lor proprii.

As vrea sa fac si o clarificare. Nu vreau ca progeniturile noastre sa traiasca cosmarul pe care l-am trait noi.. nu vreau nici sa stie cum miroase moartea dupa cutremur si nici cum e sa traiesti in intuneric sau cum e sa iti pierzi un prieten intre impuscaturi. Vreau sa ii lasam in pace.. sa nu le cerem ce n-am avut/facut noi. Sa le oferim chestii dar nu console ci incurajare, cunoastere, curiozitate si curaj.

Incercam?

P.S.

Mi-e tare dor de cand stateam la bara in fata blocului, de cand furam becuri cu frate-miu din parcuri, de cand mergeam pe tampon, de cand rupeam bilete ca sa povestesc filme povestite, de cand fugeam cu Matei la munte cu fete si baieti.. Mi-e dor sa mai vad copilarii in jurul meu.