Copilarii..

Mi-am deschis laptop-ul si facebook ma astepta cu o propunere.. imi aducea aminte de o postare mai veche si se gandea ca ar trebui sa o mai arat la lume asa as memories. Am dat click amuzat pe link-ul catre postarea mea despre cutremurul din 1977 si despre cum acel moment mi-a afectat copilaria si am recitit cu tristete gandurile asezate pe hartia virtuala.. mi-am amintit cum am dat povestea pe ceva intunecat.

Ma pregatesc pentru a treia oara sa fiu tata.. am deja doi baieti minunati si se pare ca pacaleala mea de anul acesta va fi un un al treilea. Il privesc pe cel mare cu ingrijorare iar pe ceilalti doi cu speranta si bucurie. Ion are deja tot ce avea nevoie de la divinitate si ADN si nici Valdimir nu va duce lipsa de vreauna.

Constat insa cu relativa groaza ca cel mare care nu intelege deloc iubirea si nici nu apreciaza neaparat realitatea. Refuza socialul vehement daca nu ii sta la picioare si percepe outside the box-ul ca pe un pericol in desfasurare. Face pe scurt parte dintr-o generatie vaduvita de copilaria reala, calcata cu bocancii consolelor si rupta in totalitate de realitate. Sunt voci care imi spun ca nu inteleg, ca e mai bine sa fie feriti de necazurile cotidiene sau ca trebuie sa aive ce nu am avut noi si ceva in plus pe langa asta. Ca nu mai e ca pe vremuri cand era safe pentru un copil sa fuga in parc cu prietenii de la bloc.

As vrea sa le reamintesc pe aceasta cale purtatorilor de asemenea voci ca pe vremuri am avut si Ramaru care lasa in urma femei taiate in bucati si rapiri de copii si sida si trafic de organe si multe multe altele.. doar ca nu scria de ele in Informatia. In Ferentari sau in Baicului nu intrai dupa sase seara.. si nici in Colentina si nici in anumite zone din Balta Alba. In I.O.R. te duceai doar pentru viol sau talharie iar in Rahova era ca la ruleta ruseasca. Dar sa revin la ingrijorarile mele.. Imi dau seama pe zi ce trece cat sunt de trecator si cat de neanuntat poate fi sfarsitul. Zilele trecute, tata ma avertiza acelasi lucru.. maine, poimaine.. si pe urma cu cine mai vorbesti, cu cine te mai ajuti?.. In acest context, ma intreb cum vor reusi sa supravietuiasca niste copii feriti in asa mare masura de plita incinsa si cum o sa poata evolua intr-o bucatarie dusmanoasa si plina de butoane si pericole ascunse.

Dar sa las putin grijile si sa randuiesc putina speranta printre randuri..

Consider ca sunt unul dintre cei care au distrus copilaria generatiei de care ma plang.. Nu m-am asigurat ca Andrei incearca sa se catere in copaci sau sa fuga macar o data de acasa cu vreo gagica. Nici nu l-am invatat real cum sa ascute un lemn si cum sa isi faca arc din alun.. i-am cumparat unul gata facut.

Daca din pacate cu cei trecuti de 14 ani treaba ramane la mila Domnului si a putinilor parinti care si-au facut treaba, cu cei care abia ce-au vazut lumina zilei, lucrurile ar trebui sa stea diferit. In ceea ce ma priveste, ma consider binecuvantat. Am o a doua sansa sa redevin eu. Sunt deja trist ca prezenta mea in viata lui Ion este deocamdata una fugara si de data asta nu din vina Sandrei ci pentru ca muncesc departe.. Pe Vladimir il voi avea langa mine, iar indiferent de mizeriile dintre noi, am incredere ca Sandra nu va permite derapaje necontrolate in educatia lui Ion. Ce vreau sa spun insa este ca trebuie sa ii reinvatam pe copiii nostri copilaria: rasul ca prostul, curiozitatea si introspectia, cazutul de pe bicicleta si de ce nu mersul pe tamponul tramvaiului. Copiii trebuie sa stie ce doare si ce nu, sa poata incerca singuri diferenta dintre bine si rau, sa vrea sa fuga spre libertate si independenta. In tot acest timp noi trebuie sa uitam ca am dat viata unei jucarii personale, unui vis neimplinit sau unor reparatii de frustrare.

Cred ca daca cei nascuti la sfarsitul anilor 90 sunt rezultatul primei filtrari post comuniste, cei ce vin din urma pot readuce zambetul pe fetele lor proprii.

As vrea sa fac si o clarificare. Nu vreau ca progeniturile noastre sa traiasca cosmarul pe care l-am trait noi.. nu vreau nici sa stie cum miroase moartea dupa cutremur si nici cum e sa traiesti in intuneric sau cum e sa iti pierzi un prieten intre impuscaturi. Vreau sa ii lasam in pace.. sa nu le cerem ce n-am avut/facut noi. Sa le oferim chestii dar nu console ci incurajare, cunoastere, curiozitate si curaj.

Incercam?

P.S.

Mi-e tare dor de cand stateam la bara in fata blocului, de cand furam becuri cu frate-miu din parcuri, de cand mergeam pe tampon, de cand rupeam bilete ca sa povestesc filme povestite, de cand fugeam cu Matei la munte cu fete si baieti.. Mi-e dor sa mai vad copilarii in jurul meu.