Neiubirea..

Ne traim viata incercand sa multumim pe cate cineva.. asta ar fi una din activitatile care ne marcheaza traseul de-a lungul anilor fie multi fie pentru cei mai putin norocosi.. putin. Mai incercam si sa ne aratam iubirea.. intai ne iubim parintii, apoi partenerul de viata si in cele din urma copiii. Incercam sa ne afirmam la locul de munca sau in profesia pe care in varianta ideala, o alegem cu drag.. ne iubim deci si meseria. Suntem sortiti sa iubim pe etape dar cert pe cate cineva. Cu toate astea, nimeni nu invata sa se iubeasca pe sine. Imi aduc aminte de batranii pe care am avut ocazia sa ii intalnesc si inainte de '89 si dupa.. discursul pre-revolutionar ne dadea speranta.. Voi sa va bucurati mai copii, ca noi ne-am trait drumul.. pentru voi am facut tot.. noi nu mai contam. Dupa decembrie, potentialul vremurilor ce se anuntau a schimbat tot. Voi aveti toata viata inainte.. stati un pic sa ne bucuram si noi cat mai avem de trait si voi reluati de acolo. Stiu ca iubirea de sine este vazuta prost de majoritate. Sa te iubesti pe tine se confunda ades cu vanitatea si deci nu e buna nici vazuta din terenul bisericii. Nimeni insa nu se gandeste ca pentru a putea darui dragoste trebuie sa fii inainte de toate impacat cu tine deci.. sa ajungi sa te iubesti atat de mult cat sa dai randament indiferent ce iti propui si nici un dram mai mult. Daca reusesti sa iti gasesti echilibrul nu se numeste ca ai gasit proportia ideala? Suntem atat de prinsi cu iubitul, doveditul si demonstratul incat ne pierdem eul pe traseu. De cele mai multe ori traim cu incapatanare vietile altora.. devenim incet predecesorii nostri. Ne nastem.. la sase / sapte ani mergem la scoala si de aici practic viata noastra se incheie. Chiar si pana atunci, cei sapte ani de acasa au hotarat deja ce ne place sa facem.. mama ne invata cu ce vrem sa ne imbracam, tata ne invata drumul pe care vrem sa il avem iar bunicii ne invata cat de multumiti trebuie sa fim ca are cine sa ne invete. La scoala profesorii ne invata intai cum vrem sa scriem apoi ce vrem sa invatam si la sfarsit ne spune cam ce ar trebui sa ne placa sa devenim in functie de rezultatele din foaia matricola. Suntem permanent invatati toate formele in care putem multumi pe cineva.. dar poate vreau sa fiu mecanic de locomotiva.. Nu! Vrei sa faci medicina! Poate vreau sa ma fac scriitor.. Nu!.. Vrei sa te dai cu tractorul.. cine ti-a bagat in cap prostiile astea? Pana si statutul cu care te-ai nascut hotaraste pentru tine ceva. Daca te-ai nascut intr-o familie de intelectuali varianta cu tractorul este omorata in fasa; daca vezi lumina zilei intr-o familie de muncitori cultura face extrem de rau. Am divagat din nou.. Ce vreau sa spun este ca indiferent de etajul la care te nasti iti dedici viata incercand sa iti faci parintii mandri de finalitatea ta. Asta e felul in care adultii inteleg iubirea unui copil fata de parintele sau. Orice incercare de personalizare a existentei proprii este vazuta automat ca lipsa de iubire fata de cei care te-au adus pe lume. Daca parintii nu sesizeaza imediat deraierea, se gaseste intotdeauna cineva din afara care se simte obligat sa te aduca la traseul normal. Daca te incapatanezi sa refuzi optiunea data de familie esti renegat. Nu trebuie uitata totusi varianta extremista.. cei care se iubesc atat de tare pe ei incat nu mai dau doi bani pe nimeni altcineva. Dar pentru ca respectivii sunt chiar de cacao nu am sa intru pe teritoriul lor. Ce vreau de fapt sa spun, se limiteaza la faptul ca indiferent cata iubire oferi si indiferent cat de mult iti anulezi eventualele vise in favoarea unor dorinte care nu iti apartin, vor exista voci care considera ca nu e suficient. Intotdeauna se poate mai mult. La un moment dat insa parintii dispar, serviciul te scoate la pensie, copii pleaca de acasa si tu ramai bujbei fara sa stii cu ce se mananca tipul asta de singuratate.. si incepe sa iti fie dor de toate si sa nu mai ai nici pe cine sa iubesti.. Nici unul din noi nu se gandeste la singuratatea finala si ne culpabilizam fara oprire progeniturile pentru orice demers personal. E ciclic.. suntem egoisti cu randul. Desi ar trebui sa ne fie atat de la indemana dragostea, ajungem sa uram doar ca sa fim urati la randul nostru. Devenim experti in culpabilizare de fiecare data cand un apropiat nu presteaza asa cum ne-am dori, fara sa ne gandim la omul in cauza.. ce conteaza sufletul sau atata timp cat datoria pe care o are este sa te daruiasca neconditionat. E stupefiant de mica diferenta dintre termeni.. cerem neconditionat impunand conditii.  De mult, tata imi spunea ca iubirea inseamna suferinta si ca un om care nu iubeste este un om neimplinit. Nu o sa inteleg niciodata de ce trebuie sa parcurgem durere ca sa ne justificam existenta. Vreau sa dau de drag si vreau sa si primesc la fel.. neconditionat :)