joi, 25 iunie 2015

Despre bucuriile uitate ale vietii.. varianta mea.

Ajungem cu totii  la un moment dat sa facem inventarul.. este o necesitate organica a primatelor.. au nevoie de contabilizare ca sa poata merge mai departe si sa se ingroape in liniste la inchidere. Pentru cei care nu sunt suficient de ordonati incat sa contabilizeze regulat, inventarul se intampla sa vina atunci cand se afla in situatii critice.. cand vorba doctorului, se sperie suficient de tare si trebuie sa inteleaga ca e nevoie de reboot. In cazul meu, contabilizarea a fost permanent o coordonata esentiala supravietuirii si este rezultatul  obsesiei de-a lasa ceva in urma, ceva de care sa pot fi in esenta mandru, ceva bun cum s-ar zice. Si eu si Matei am fost crescuti cu frica de mediocritate.. cand o arzi la micul dejun cu batranu' atata amar de ani e mai complicat sa visezi la o cariera in agricultura sau in fotbal. Trebuie sa lasi in urma ceva si nu ma refer la farmituri pe modelu' Hansel si Gretel. Incapatanarea parintilor mei de a ramane in tara in pofida tuturor neajunsurilor si indiferent de amenintarile regimului comunist, m-a facut sa raspund de cele mai multe ori la intrebarea ce vrei sa te faci cand o sa fii mare, intrebare minunata dar disparuta azi in totalitate, cu vreau sa fac ceva pentru traznaia asta de tara.. vreau imi aduc aportul.. cumva.. oricum. Pe atunci nu suna nici patetic si nici populist si nici nu exista riscul sa fiu penibil sau sa vina careva la mine si sa ma trateze cu Bine ma ca esti tu destept. Cred ca oamenii buni au obligatii neplacute.. cred ca trebuie sa ne gasim unii pe altii si sa facem chestii cu bucurie si pofta.

Avem in viata cateva tinte principale, in majoritatea lor decise deja de parinti inca inainte de nasterea noastra.. indiferent de sex, prestam cu aprindere la visele ratate ale inaintasilor nostri.. avocat, chirurg, notar etc. La asta se adauga desigur visele copilariei si uite asa, speram sa ajungem pe rand doctori, pompieri, astronauti, piloti de rally sau balerine, actori si actrite si de ce nu, Miss Univers. Mai vor niste proaste sa fie Bianca Dragusanu dar abia astea nu merita sa fie luate in discutie. In societetea contemporana insa, treaba este simplificata mult de telul unanim al populatiei.. vreau sa fiu patron.. si asta nu este un vis.. este o decizie. 

Cand am ales meseria de restaurator, motivele erau simple.. cele adolescentine: rezolv pe ai mei, stau pe drumuri toata ziua, vad muzee gratis si intru in contact cu tot trecutul disponibil in piata. In plus gagicile faceau galerie pe oriunde mergeam. Pai cand se striga prin satuce ca au venit pictorii era o smecherie. Santier dupa santier, am inceput sa inteleg mai bine ce importanta treaba mi-am ales sa fac si cand ma asteptam mai putin, m-am maturizat. Sentimentul pe care il ai cand dai schela jos si in urma ta oamenii varsa lacrimi de bucurie e mega combinatie iar cand in plus, stii ca un petec de istorie supravietuieste datorita unei maini de oameni din care au vrut ursitoarele sa faci si tu parte e super fun. Esenta lasatului in urma sta in bucuria facerii. Facutul de lucruri are calitati vindecatoare la nivel structural. In cazul catorva dintre noi, bucuria facerii este insamantata de zei iar implementarea sprijinita de muze. Pentru unii el si pentru altii ea, muza a reusit sa motiveze generatii intregi de creatori si a umplut de bucuria facerii suflet dupa suflet. Datoram acestor ei si ele, tot ce suntem acum atat de tentati sa distrugem.. sau sa uitam.

Am inceput sa numar oamenii frumosi din viata mea si ma bucur cand fac cate o identificare. Ma gandesc si la modul in care fiecare a disparut din mine si ma gandesc si de ce.. am fost io' bou sau poate a fost omu de vina sau poate it was an act of god.. nu are nici o relevanta. Important e ca ii vreau inapoi.. ii vreau pe toti putinii care mai sunt pe aici. si pe fiecare la locul lui.. adica acolo unde era menit sa stea, daca nu eram io' bou sau omu' de vina sau chiar daca era era vorba de act of god. Imi vreau pe scurt muzele inapoi.. ochi, maini si glezne, texturi si sunete, atingeri si sperante.. bucurie de orice fel in orice doza si de oricate ori pe zi.

Consider asadar ca poti fi patriot si din Rahova si din lotus si de sub cires si chiar si din Noua Zeelanda.. cred insa si ca intr-o tara in care coaiele nu folosesc la nimic altceva decat sa dea parintilor o idee despre cum tre' sa numeasca copilu', este imposibil sa se detaseze mari nume prin vreun domeniu. Sunt purtat de aceasta convingere de ceva vreme.. cam de cand a vrut sa ma fute o eleva de 13 ani juma' sau de cand mi-am dat seama ca daca am ajuns sa traiesc vremuri in care sunt admise la restaurare papusi cu rau de inaltime, nu se mai poate face nimic. Traim intr-o societate in care lipsa bucuriei a omorat muza dupa muza pana cand am uitat de tinutul de mana sau de mangaiere sau de orice stare de bine in general. Privitul a disparut de pe ordinea de zi..

Stau si ma uit si ascult tot felul de lucruri care imi fac bine. si imi este amintit cat de bine adunam oameni frumosi in jurul meu. Imi este amintit si cate idei au fost asezate rand pe rand in paharele golite de-a lungul anilor. E placut. Intreb despre oameni si despre ce se mai intampla prin lume. cine ce mai invata pe cine, care mai asculta si care nu, cine s-a mai pierdut si pe cine am gasit pe strada. Ei bine in toata nebunia asta adolescentina aflu ca exusta un baiat care la intrebarea ce vrei sa te faci cand o sa fii mare raspunde cu vreau sa fac ceva pentru romania.. sunt perplex si imi amintesc de mine.. oricat de bezmetic eram la 17 ai vroiam acelasi lucru.. doar ca pe-atunci nu eram o exceptie..

Sunt slab de inger.. poate.. sau poate ma alint incercand sa ma bag din nou in seama. Dar.. daca baiatul asta cu chef dintr-o lume fezandata prea mult in baiturile mediocritatii si ignorantei poate sa schimbe lumea.. se mai baga cineva? Eu dau ceaiul si drumul la treaba..

Un comentariu: