Pregatiri de revedere..

O buna prietena, absolventa si ea a liceului Nicolae Tonitza, a postat pe Facebook un set de fotografii de la petrecerea de 20 ani.. 20 de la absolvire. Mi-am revazut parte din prieteni in acele imagini.. Mi-am adus aminte de o groaza de intamplari amuzante din vremea in care faceam impreuna cu colegii mai mari capcane prin curtea scolii, pe vremea cand eram in razboi cu Liceul Caragiale. Prima tigara, prima petrecere, dizidentele copilaresti, prima indragosteala, prima betie grobiana, primele chiuluri serioase, ateliere, martisoare pentru banii de vacanta, profesori complici sau impotriva, sandwich-uri cu omleta sau cu parizer.. primul bal de absolvire.. si gata.. am intrat in paine. Ne-am ratacit. Am pierdut contactul.. cu cateva exceptii nu mai stim nimic nici de fostii profesori nici de fostii colegi. Am inceput sa traim fiecare in felul in care am crezut de cuviinta, intr-o lume despre care speram sa fie mai buna, o lume pentru care ne-am dat obolul in decembrie 1989. Am facut prostii, ne-am consumat adolescenta intarziata de vremurile gri pe care comunismul le avea de oferit, ne-am infiripat familii, am crescut copii si poate unii dintre noi au incercat sa construiasca viitor pentru acestia din urma. Au trecut 20 de ani si ne pregatim de intalnire.. intrebari tremurande isi fac loc in minte.. ore ne vom recunoaste? Vom mai avea cui sa multumim pentru educatie? Suntem mai obositi sau cu mult mai batrani? Am urmat cu totii drumul artelor sau ne-am gasit alte trasee profesionale? Mai putem face traznai ca pe vremuri? Cati dintre noi s-au maturizat si cati darama inca statui prin parcuri? Vom fi stingheri sau vom sari in sus de bucurie?..  Cati dintre noi mai suntem in tara si din cei plecati cati vor afla de revedere? Cati am facut fata si cati vom mima doar reusita? Imi suna inca in cap o fraza pe care batranii ne-o spuneau in 90: voi sunteti o generatie de sacrificiu.. Poate ca da.. dar poate ca suntem ultimele stafete ale unei perioade.. poate ca din regasirea asta sa iasa ceva.. poate ca vom putea sa facem inca o data ce faceam atunci mai bine.. sa ne strangem si sa facem deranj.. Ma uit in jur si vad ca generatiile care ne urmeaza devin din ce in ce mai vagi.. au foarte putine de zis. Scoala a devenit o cazna fara sens.. cartile au fost inlocuite de DVD-uri, tablourile de LCD-uri iar colegii nu mai au nimic altceva de impartit in afara povestilor mondene sau a laudaroseniilor de trei lei. Tinerii nu mai au ce povesti. Nu mai stiu sa se distreze. Nu beneficiaza de bucuria care ne umplea capul cand fugeam de la orele antipatice ca sa facem schite impreuna la atelier. Abia astept sa ii revad.. pe toti.. si abia astept sa povestesc dupa aceea, istoriile depanate de fiecare in parte.