Mos Craciun ne aduce inapoi Azilul Politic..

In 2004 o buna prietena cu functie publica intr-una din prefecturile pariziene imi marturisea jenata ca o familie de tigani solicitase azil politic in Franta. Motivul invocat era cat se poate de plauzibil in ochii oficialitatilor franceze: suntem condamnati la somaj din cauza imaginii pe care etnia rroma de mahala o propune de ceva vreme lumii. Adica ei, solicitantii azilului, erau singurii tigani cinstiti si din cauza celorlalti nu isi gasesc nimic de lucru. Am fost uluit.. Cu toate acestea, am aflat in aceeasi seara ca mai exista inca o categorie sociala care are drept de azil politic in Europa anilor democrati 2000: securistii. Ei bine, orice securist nenorocit care pleaca din tara poate solicita azilul pe motiv de frica.. Nu mai poate saracu' om sa iasa din casa pentru ca vecinii, care au aflat cu se se ocupa dansul pe vremuri, il pandesc in vederea linsajului. Ii este deci amenintata viata si familia in mod constant. Asadar guvernul francez care nu are inca pusa la punct o lege a emigratiei, pune stampila, da actele si il trimite pe securist la cursurile de educatie civica de la Sorbona. Oricat de multi rromi de caracter am cunoscut de-a lungul vietii si oricat de bine stiu ca exista si securisti care tratau functia ca pe o slujba cinstita si nu ca pe un hobby placut, nu pot sa nu ma gandesc zilnic in timp ce cobor la masina daca mai am casetofon, nu pot sa nu vad agresiunile la care sunt supusi trecatorii simpli in drum spre casa la drum de seara, nu pot sa nu ma vad nevoit sa ridic geamul ca sa nu mai aud manele si nici sa nu clachez la nesimtirea comunitatii cand vine vorba de renovarea nocturna a locuintelor. Nu pot sa nu imi amintesc ca la 13 ani eram chestionat de securitate intr-o camera neprietenoasa pentru ca vroiam la tata sau ca pentru a putea sa imi vizitez familia trebuia sa am buletinul de identitate la mine. Vad inca echipajele care ne urmareau in vacanta, aud inca clicurile aparatelor de inregistrat in receptor, simt inca pumnii si picioarele minerilor peste tot, aud inca amenintarile de care familia mea avea parte constant. Imi aduc inca aminte de cozile la ambasada Canadei si de bucuria primei iesiri in occident, de cutia de Coca-Cola pe care reusea sa o aduca in tara cate un prieten de familie si pe care o colectionam atent fara sa o golesc de continut din dorinta inocenta de a o avea mai multa vreme in frigider.. cat mai multa vreme. Odata cu eliberarea, in 1989, am pierdut dreptul la azil politic.. doamne si cat ne-am mai bucurat ca in sfarsit o sa putem face ceva pentru tara asta chiar stand in ea. Ce bine ca nu mai trebuia sa fugim si sa fim recunoscuti ca cetateni europeni de origine romana. Ce bine ca urmatorul Eliade va locui in Romania, ca Brancusi nu va mai emigra, Ionesco va redeveni Ionescu si noi toti vom putea trai cu adevarat. Cam asa gandeam, cred, toti cei care am tras in iarna lui '89 prima gura curata de aer in piept. Azi, acei bunici/batrani care ne spuneau ca ei au trait suficient si ca viitorul ne apartine, vin azi si ne explica intelept ca daca tot mai au un pic de trait trebuie sa profite.. si profita din plin. si avem alegeri.. si sondajele spun ca alegatorii PSD sunt oamenii trecuti de 50 ani.. bunicii, batranii au decis sa se bucure pe ultima suta asa cum stiu ei.. asa cum au invatat timp de 50 ani. Ma gandesc deci ca poate treaba asta cu alegerile si cu potentiala victorie a stangii e totusi o veste buna. Azilul politic reprezenta speranta oricarui tanar roman inainte de '89. Poate ca daca tot a venit acea stanga inapoi, vom avea din nou dreptul la speranta occidentala.