vineri, 14 mai 2010

Facebook on the rocks..

Am revazut de curand unul din filmele de tinerete ale lui Sylvester Stallone.. Demolition Man. Aveam nevoie de putina spalare de creier si cum lenea e mare in asemenea momente, am ales un film in loc de tastatura. Intre cafturi generoase si glumitze mediocre, eroul principal, un politist criogenat cateva zeci de ani pe motive de insubordonare, redescopera tainele amorului in format SF. Rad inca de perplexitatea cu care Stallone primeste versiunea moderna orgasmului, versiune oferita candid de Sandra Bullock. E suficient sa ai la indemana o priza, niste prosoape, ceva pastile stimulante si cate o casca inspirata din recuzita de la Star Wars. Generatorul de emotii se baga in priza, casca senzoriala se pune pe cap, pastilele se dau pe gat si prosoapele se aseaza undeva la indemana pentru mai tarziu.. efortul e efort chiar si in realitate virtuala. Pentru nostalgicii inceputurilor civilizatiei, ai vremurilor in care daca iti placea ceva, luai acasa cu japca fara probleme, solutia oferita de filmul in discutie pare a fi un cadou de la Mos Craciun. Eu unul merg in continuare pe mana lui Stallone si prefer realitatile palpabile, unei partide de sex virtual cu oricare zana virtuala si desi am suficienti amici care se vor simti vexati de opinia mea, cred cu obstinatie ca virtualul este mai degraba o versiune noua a batranei labe si nicidecum un mare pas inainte pentru omenire.  Am facut acest preambul, pentru a putea puncta mai bine tema zilei de azi si anume produsul Facebook. Am cazut si eu in plasa comunitatii virtuale si am in acest moment peste 200 de prieteni on-line.. buuun. Primesc in fiecare zi cate o invitatie la semnat diverse petitii.. Sunt invitat sa duc lupte pentru cauze nobile, sa particip la fluidizarea traficului bucurestean, sa fiu impotriva braconierilor etc. Constat ca orice ins caruia i se nazare cate o lupta pentru pace pe timp de noapte, imi trimite la prima ora o invitatie de participare la cauza lui. Probabil ca as fi continuat sa dau accept sau ignore cum imi vine la mana daca nu as fi trait ieri, in timp ce imi petreceam paharul de rom cu boabe de cafea in compania unor prieteni intr-un bar pe sufletul meu, un moment cel putin amuzant. La o masa un pic mai incolo, era o fata care imi parea extrem de cunoscuta. Am o memorie foarte buna asa ca daca se intampla sa vad un chip cunoscut fara sa am repere exacte, ma enervez ingrozitor. Am privit-o indelung fara sa reusesc sa identific contextul in care as fi putut sa o intalnesc. Dupa vreo ora de holbat am dat de apa.. imi ceruse prietenia pe Facebook. De obicei atunci cand cineva ma onoreaza cu un Add Friend, ma uit intai sa vad ce prieteni comuni avem. Daca nu avem niciunul sau daca cunostintele comune nu inspira incredere atunci trimit un mesaj persoanei in cauza in care intreb de ce ma vrea in lista.. ne cunoastem? avem interese profesionale comune?.. de astea. Dialogul se termina cu unul din cunoscutele Accept sau Ignore.. de aici incolo Dumnezeu cu mila. Am aderat la Facebook pentru ca traiam cu impresia ca in sfarsit a aparut o comunitate profesionala care ne ajuta sa depasim piedicile cotidiene si poate ca la inceput, ca si deja celebrul Skype, asa a si fost. Caut pe cineva care monteaza becuri.. gasesc pe Facebook. Daca Skype a ajuns un mijloc de promovare pentru firmele care traiesc din frustrarile user-ilor, plin de oferte de mariri organice, Facebook s-a transformat intr-o baza de date uriasa pe care fiecare o putem folosi ca sa ne scoatem pe masa relatiile.. Te rezolv eu cu filmarea.. sunt prieten cu Boncea pe Face.. Ma uit stupefiat la unii care au in lista de prieteni 4000 de contacte. Ma intreb adesea, cum reusesc oamenii astia sa comunice intre ei daca o zi are inca doar 24 de ore. Ca sa poti conversa si intretine o relatie de prietenie cu 4000 de insi, iti trebuie timp frate nu gluma. Sa revin insa la fata din bar. Am scos laptop-ul si am identificat femeia. Avea o activitate consistenta on the web si mai mult, era o prezenta constanta Wall. Cu toate astea, va asigur ca habar nu avea cine sunt. M-a lovit depresia.. Ma uit la cei peste 200 de prieteni din lista mea.. Intr-adevar, daca ar fi sa testez relatiile pe bune, probabil ca as ramane cu o lista de maxim 12 oameni.. din 200.. tare. Pe de alta parte ce ne facem in FarmVille si in MafiaWars fara cei 200. Cunosc de exemplu pe cineva, care si-a facut doua conturi de Facebook doar ca sa poata juca VampireWars la dublu.. In fiecare zi aflu ce vesti primesc userii de la astrologii Facebook. Sunt useri care isi fac teste.. de exemplu am vazut la un moment dat pe cineva care tocmai aflase ce culoare ii place de fapt.. Cat de autist trebuie sa fii ca sa iti trebuiasca confirmarea Facebook cu privire la propriile placeri. Aflam cu cine semanam, ce femei / barbati ne plac, ce fel de masina suntem.. Facebook ofera de fapt un produs asemanator Oracolului de liceu.. O metoda de agatat elaborata. Ma uit pe Wall la ce-i place si ma duc la sigur.. Daca ar fi doar atat, ar fi inca ok, insa Facebook convinge.. Oamenii ajung sa creada ca au o droaie de prieteni, ca sunt in mijlocul actiunii, ca pot oricand apela la o comunitate virtuala fara sa mai fie nevoie de contactul direct. Devenim incet virtuali noi insine fara sa ne dam seama cat de important este contactul fizic.. cat de mult inseamna o privire, un suspin, un tic, orice. Lumea Asimoviana este atat de aproape si totusi atat de prost inteleasa si dezvoltata. Ne auto-prostim.. ne convingem ca suntem inconjurati de prieteni fara sa realizam cat fals promovam. Si sa nu uit.. are cineva niste scanduri de trimis in FarmVille ca mai am un pic si termin de facut upgrade la grajd..

2 comentarii:

  1. Am gasit intimplator blogul si tot la intimplare am citit postarile. Am citit pe diagonala unele, cu atentie altele. M-am impiedicat in greselile de ortografie (da, stiu, dar nu ma pot abtine :). Pina cind mi s-au aburit ochelarii citind povestea ta in povestea prietenului tau, Neculai. Pentru implicarea si lupta pentru prietenul tau. Si iti scriu, ceea ce nu fac niciodata pe bloguri, pentru ca o prietena mi-a spus cindva ca e pacat sa nu le spunem oamenilor lucrurile frumoase pe care le gindim/ credem despre ei.

    RăspundețiȘtergere
  2. nicoleta nicolescu27 mai 2010, 11:13

    Scrii formidabil,in opinia mea de "truditor jurnalist"de la 18 ani si tinand cont ca suntem aproape de "o seama "....la varsta ma refer ,nu la "sangele nobil" marca Plesu,timpul ma certifica..Glumesc..Intamplator, am intrat aici nu sunt o fana a noului val,a scrisului in van,a convorbirilor cu persoane necunoscute cand poti zice orice,oricui,fara teama ,vrand in esenta, sa comunici intr-o lume avida de superficial.Esenta relatiilor s-a cam pierdut intr-un model occidental implementat aiurea.Ti-am remarcat insa sinceritatea, o calitate perimata dar si realismul,umorul negru,expresia concisa,fara inflorituri ,fara metafore(cum scriu eu,motiv ca unii sa ma eticheteze- stilul mitoman)Raman insa adepta acestui gen,mai ales ca piata media il cere si sunt platita,dar ca cititor nu mi-am pierdut obiectivitatea si claritatea.Cartile tatalui tau lecturate intr-o vreme si savurarea acestui comentariu cu cea mai buna cafea mi-au inviorat ziua.Nu ti-am facut o analiza pe text cum poate ai fi tentat sa crezi.Fara sa stii .. mi-am descoperit aceleasi ganduri puse intr-o alta lumina si spuse intr-un alt colt de "internet"Atata tot.

    RăspundețiȘtergere