Perceptii cotidiene my ass..

Lipsesc din ce in ce mai mult.. ma gandesc cu cata pofta am inceput sa scriu si cat de prolific imi propuneam sa fiu nu de mult. la inceputurile blogului meu. Caut prin ganduri motivele retragerii si la pun pe hartie; sunt realmente ingrijorat.. imi piere cheful. Poate pentru ca desi sugerez retarzilor anonimi sa nu se mai afirme cu postari de cacat acestia din urma continua sa o faca fara probleme. Poate pentru ca, exceptand putinii apropiati care ma citesc fie din curiozitate fie de amorul amicitiei ce ne leaga, randurile pot trece la informatii perimate si/sau lipsite de interes. Stiu cu certitudine ca textele mele seamana cu drogurile, materializand starile din momentul scrisului.. cand vesele, cand depresive, cand furioase, cand sumbre si poate cateodata cochetand infanil cu predictia. Am incercat de-a lungul anilor sa provoc schimbare. Am inceput cu prietenii. O satisfacte placuta isi facea loc in mine atunci cand provocam un zambet. Cei mai multi prieteni isi varsau ofurile, stiind ca la plecare o sa rada de necazurile cu care imi intrasera pe usa. Am facut restaurare de pictura murala tocmai in ideea conservarii spatilor in care oamenii isi cauta speranta si am batut Europa pana am tocit incaltari dupa incaltari ca sa descopar vieti, oameni, orase, traditii. Ma uit in jur si ma intreb din ce in ce mai des, de ce griul inlocuieste consecvent culoarea din obrajii romanilor. De ce  celebra luminitza de la capatul tunelului a disparut de parca nici n-a fost. Nu gasesc raspunsuri, nu pot fi obectiv si nici simpatic nu mai am putere sa fiu. Ca suntem sau nu propria noastra opera de arta sau ca ne incapatanam sa alegem solutii gresite la tot ce poate insemna viitorul romanesc e deja stiut; nu are rost sa ne mai lamentam pe marginea subiectului. Pot incerca insa sa apreciez dimensiunea disperarii romanilor.. pot sa incerc sa arat atat cat pot, atat cat imi este permis fara a fii sanctionat de regulile bunului simt, sa pun pe masa franturi de necazuri care fac incet dar temeinic, sa ne dispara din suflete marea mea iubire.. speranta. La inceputul saptamanii fostul meu coleg de banca, cel mai bun prieten, frate de cruce intr-o perioada in care conceptul parea potrivit, a fost diagnosticat cu Leucemie Mioblastica Acuta Tip 2.. are 37 de ani.. Niculae Ionescu. In general, atunci cand ne trec pe la ureche cazuri similare suntem cel mult contrariati de situatie.. poate daca in timp ne-am intersectat cu persoana in cauza sa fim si putin tristi.. nu mai mult de 10 minute; de altfel media romaneasca ne alimenteaza constiintele zilnic cu orori atat de variate incat am devenit probabil impasibili precum chirurgul in fata unei galeti de matze. Am avut de-a lungul anilor contacte diverse cu spitalul roamanesc, ultima data anul trecut, atunci cand tatal meu a trecut cu bine opeste o interventie chirurgicala complicata. Multumesc Domnului ca interventia a avut loc in strainatate, cu mari sacrificii, sansele de reusita fiind infinit mai mari. De cand Niculae a fost internat la Spitalul Coltea cu diagnosticul de care aminteam mai sus, asist ingrozit la un film oribil, constient fiind ca sunt in imposibilitatea rescrierii scenariului. Leucemia este o boala urata.. organismul se naruie incet din cauza scaderii imunitatii. Este insa o boala care, in conditii normale de tratament, poate fi invinsa. In tarile civilizate insa, exista o solidaritate civica fantastica in raport cu nefericitii diagnosticati cu LMA. Nu e cazul nostru. Desi legea privind donatiile e permisiva, nimeni nu da nimic. Orice societate are posibilitatea sa doneze pentru situatii umanitare pana la 20% din impozitul pe profit. Chiar si asa romanu' nu da nimic.. un drum in plus la administratie.. ce? pe mine ma ajuta cineva?.. da-l in masa. Spitalele europene au resurse nemasurate facand astfel posibil un tratament fara cusur si oferind bolnavului un sprijin moral dus in extremis. In Romania? Sa vedem.. imunitatea scade.. asta inseamna ca bolnavul trebuie sa stea intr-un mediu steril.. bun. Niculae a fost cazat in primele zile intr-un salon cu 13 paturi.. pline. Un bun prieten imi spunea ca sistemul medical romanesc este paradoxal. Avem medici extrem de buni.. spitalul te omoara. Traim intr-o tara in care chirurgul isi face treaba excelent, urmand ca spitalul sa te ingroape imediat dupa operatie. Din cei 12 colegi de camera cu care Nic si-a inceput calatoria spre insanatosire, doi au murit in primele trei zile. Am aflat asta nu pentru ca s-au golit paturile sau pentru ca am fost anuntati in vreun fel.. nu.. am asistat cu totii la serviciul religios de iertare a pacatelor in salon. In prima zi dupa internare, am fost anuntati ca sunt necesare niste analize care urmeaza a fi recoltate la Coltea si transmise la Fundeni, singurul spital in masura sa faca in regim de urgenta procedura in discutie. Ei bine, Spitalul Coltea nu avea ambulanta disponibila, asa ca a trebuit sa fugim de colo colo cu masina proprie, cu eprubetele agatate de parbriz pe afara (ca nici recipiente cu gheata nu erau). La intoarcere, desi aveam doua medii de cultura pentru maduva care trebuiau duse urgent in laborator, a trebuit sa alergam prin zapada cu eprubete cu tot pentru ca portarul spitalului din exces de zel nu ne-a dat voie sa intram cu masina in curte: nu sunt locuri de parcare in spital si nici nu e ora de vizita. Medicul care se ocupa de Niculae a reusit sa il transfere intr-o rezerva pe perioada tratamentului cu citostatice.. Un om minunat, vadit ingrijorat de soarta pacientului sau. Un altul insa, pe motiv ca nu are cabinet liber, a consultat un aurolac in rezerva in care noi incercam sa mimam fara sanse de reusita mediul steril. Lista continua nepermis de mult. Cele doua aspecte imperios necesare vindecarii, moralul si igiena, sunt imposibil de atins in spitalele din romania. Protocolul de tratament nu este respectat, ajutorul umanitar nu vine, rezerva  e prafuita, consilierii nu exista iar statul se ascunde in spatele unor legi cu malformatii. Poate macar de niste sange sa facem rost ca de restul.. noroc cu prietenii.

va urma..