duminică, 21 februarie 2010

Razboiul umanitar.. the supremacy..

Am descoperit o latura noua a luptei pentru o cauza nobila. Am auzit cu multi ani in urma un banc a carui poanta mi-a ramas in cap.. O sa fie o lupta pentru pace de n-o sa mai stea piatra pe piatra. De cand incerc sa-mi aduc obolul la insanatosirea lui Niculae, am descoperit stupefiat ca oamenii uita extrem de repede motivul pentru care alearga in favoarea unei finalitati de portofoliu. Ce vreau sa spun.. atunci cand la capatul liniei, victoriosi sau nu, se afla diploma de mecena, atunci cand se intrevede sansa ca la finalul campaniei umanitare sa ajungem la avizier pe post de omul zilei, se intampla ceva in noi, apare dracusorul mioritic si uitam ca prin farmec subiectul efortului nostru. E momentul in care incepem sa traversam oamenii cu japca doar ca sa ne putem mandri cu gestul. Fiecare stie cel mai bine traseul optim, fiecare in parte, avem solutia ideala pentru salvare, fiecare am fost singurul prieten adevarat, singurul care a fost alaturi neconditionat. De cele mai multe ori, oamenii cei mai vehementi in lupta sunt cei care au dus la aparitia bolii. Lacrimile cele mai consistente apartin multitudinii de gropari de care fiecare din noi beneficiaza de-a lungul vietii. De cele mai multe ori, e necesar sa ne asezam la capataiul parintelui ca sa intelegem ca toate magariile facute in copilarie apoi in tinerete, au fost cuie la cutia de cadou. Nu ne gandim niciodata ca fiecare injuratura, blestem, concediere, exilare, divort, agresiuni de orice fel fie ele fizice sau spirituale, disputele de orice fel, amenintarile, pedepsele gratuite, umilintele la care i-am supus in tot soiul de okazii, vietile nostre in general, interactiunea de orice fel cu un om, toate sunt piese din puzzle-ul vietii si ca unii dintre noi nu au anduranta altora.. pur si simplu nu duc atat. Ei bine cand se intampla ceva rau, incepe competitia.. fie ca e motivata de mustrari de constiinta fie ca e alimentata de ipocrizie, bagam carbuni.

Un comentariu:

  1. ...atît de subţire firu ăsta de aţă care e viaţa...

    RăspundețiȘtergere