Les clochards sont des dieux..

Am vazut un film..  Le Concert.. Radu Mihaileanu a reusit sa atinga divinitatea. Un film superb care mi-a adus aminte de ce atatea reveniri.. de ce am pasit incapatanat de atatea ori Romania. Am regasit pofta pe care de mult, o simteam cand ma urcam pe schela si atingeam cu pensula chipul vreunui sfant. Au trecut de atunci prea multi ani si aproape uitasem ce inseamna sa fi parte din partitura creatiei. Am plans ca un copil timp de doua ore, incercand sa imi opresc sughiturile pentru a nu pierde nici o secunda din constructia reusita a lui Mihaileanu. Am inteles cred, care e motivul fie el si subconstient, pentru care am revenit de atatea ori in tara.. am fost crescut de mic de parinti cu simt exagerat al patriotismului.. Am fost permanent in preajma unei orchestre de valori incapatanate in demersul lor; oameni care inca mai cred ca pot face ceva pentru Romania indiferent de inaltimea zidurilor construite de mediocritate. Desi sunt constient de ironia care pluteste peste concertul lui Radu Mihaileanu, un regizor "francez de origine romana", nu pot sa nu fiu mandru de reusita de netagaduit a unui roman, indiferent de locul in care a ales sa isi traiasca viata. E pacat sa spui Deci se poate.. cand in capul frazei esti nevoit sa rostesti un.. pacat ca nu-i de-aici. Cu toate astea, faptul ca un roman reuseste sa construiasca o asemenea partitura cinematografica, ca evoca cu atata pasiune patosul creator calcat in picioare atata amar de vreme de o doctrina ucigasa si de niste oameni de mana a treia este demn de respectul suprem. Forta cu care Le Concert striga oroarea comunista in acelasi timp imbogatindu-ne spiritul este fascinanta. Cred ca generatia care va marca viitorul acestei tari ar trebui sa vada in Le Concert atat o lectie de istorie, un reminder discret al trecutului imediat, cat si un guide-line in ale vietii. Cred cu incapatanare ca spiritul creativ nu trebuie sa fie daramat de nimic. Cred ca ar trebui sa ne adunam de prin cotloanele in care ne-a aruncat in diverse forme trecutul si sa incercam indiferent de distanta care ne desparte de concretul romanesc sa facem ceva. Am descoperit in timp ca emigrantii sunt de doua feluri.. fugarii, cei mai des intalniti, aceia care incearca sa scape de responsabilitatile pe care viata in romania le cere si care de cele mai multe ori au discursuri prefabricate intotdeauna in buzunar si cei care au inteles la un moment dat, asa cum au inteles intr-un moment dificil Sasha si Andrei atunci cand au hotarat ca exilul e mai bun pentru Anne-Marie, care aleg sa isi reprezinte tara, sa o respecte intr-un context pe care un regim care sustine mediocritatea face acest lucru imposibil. Din pacate majoritate romanilor de peste hotare sunt niste fugiti de-acasa de trei lei care cred ca se pot ascunde la infinit sub platosa unor texte patriotice.. Vreau sa imi cresc copilul intr-o tara civilizata isi pierde consistenta atunci cand este rostita de un neimplinit las si frustrat fugit din tara cu banii de iaurt. Lumea va sti ca sunt roman dispare odata cu permisul de sedere.. teama meschina de foame ne face sa uitam de unde venim. Asemeni Sfantului Petru ne refuzam identitatea la primul Ah.. roman.. Nebunia pe care Mihaileanu o scoate la iveala in filmul sau, dispare odata cu aparitia unei noi generatii de telefoane mobile.. Ne pierdem spiritul cu usurinta cu care ne apucam de fumat.. si din aceleasi considerente de cele mai multe ori. Cinic, agresiv, lipsit de umanitate, carcotas, scandalagiu.. Asa am trecut de cele mai multe ori in ochii cititorilor mei, sau ai celor care mi-au urmarit parcursul de-a lungul anilor,  a celor care mi-au ascultat emisiunile sau mi-au urmarit agresivitatea discursului atunci cand vine vorba de umplutura meschina cu care Dumnezeu a fericit Romania. E greu de crezut ca toate astea vin dintr-o tristete organica. Vazul.. ochii.. Simt si organ cu care fie familia fie anturajul fie scoala m-au imbuibat de mic. Am crescut in limbi straine ca sa pot sustine ce urma sa descopar, am invatat sa vad si sa vorbesc despre asta tocmai ca sa pot la un moment dat, sa pot da inapoi ce am primit si ca orice roman crescut inainte de '89 am cautat solutiile departe de casa. Mai stau un pic sa asimilez concertul. Ma pregatesc sa imi reintalnesc elevii de la Muzeul Satului, mai beau si un pahar de vin si mai desenez si o troita pentru o prietena.. In general voi incerca, din nou, sa ma incapatanez.. Multumesc Radu Mihaileanu.