In contextul in care mi-am petrecut tineretea in haine de rocker si tinand cont ca am atarnat de pantalonii bagati in bocanci tone de fier materializat in lanturi insigne, curele, patch-uri, ace de siguranta si tot ce iti mai poate trece prin cap, ai putea sa te gandesti ca de ce ma intristez cand dispare Dolly Parton…
Pai de la mine din camera se vede asa…
Generatia mea si chiar una, doua mai in sus sau mai in jos, eram invatati sa vedem tot pachetul inainte sa ne dam cu parerea. Mai mult decat atat, am fost invatati sa apreciem calitatile diferit… mai in spatele ochelarilor de firma, masinii din dotare sau a telefonului mobil. E foarte adevarat si ca nu era neaparat complicat in conditiile in care nici nu vedeai d’astea la tot pasu’ ca acum. Erau vremurile cand VIP insemna altceva, ceva care nu tinea de like-uri. Nu dezvolt ca poate doamne fereste citeste vreun tinerel textu’ meu si se pierde in distopie.
Punctul de vedere nu era alb/negru sau tonuri de gri ca acum. Era plin de culori de toate felurile si te puteai bucura fara sa fii etichetat ca retard daca sa zicem printre vinilurile de acasa gaseai un Gerswin sau un Vivaldi chiar daca restul erau Iron Maiden si alte metale pe atunci grele. In Tonitza era rusinica sa o arzi cu favoriti lugi dar nu iti luai o piatra in cap ca vroiai in poala la Dave Gahan. Mai scapa si un Aurelian Andreescu si un Armstrong si un Farimita sau ce mai gasesai la Muzica printre discurile tiparite la Electrecord. Dupa ce epuizai magazinul oficial ajungeai la prieteni. Fiecare facea rost cum putea de cate un clasic piratat sau mai de soi… un EMI sau Columbia… si atunci te puneai pe copiat casete si tras benzi. Beatles, Rollings, Miles Davis sau Ella, Manitas de Plata sau Dassin. Partea tare era ca stiam cat puteam de mult despre fiecare. Achizitia unui LP atragea si nevoia de a stii tot despre ce asculti. Ce fel de muzica, e sau nu un clasic, in ce zona sta si asa mai departe. Hate-ul de astazi, “proasta-i mata” si “Vijelie or the highway” nu exista.
Dupa ‘90 cea mai buna veste pentru mine cu siguranta a fost cand am inceput sa imi regasesc prieteni sau sa imi fac unii noi prin statiile radio aparute post decembrist. Prin cateva am si prestat.. practic erai intr-un supermarket pornografic cu muzica buna. Si puteai asculta cu prietenii. Si puteai si povesti.
Ei bine fiecare dintre noi a luat ce avea nevoie din toate genurile de muzica, filme, meserii, atitudini si tot asa. Suntem astazi rezultatul unei educatii complexe facute de experienta proprie sau comuna, de prieteni, de anturaje de ascultare in general.
Eu unul nu am inteles niciodata muzica Country, nici cu Popu’ nu zic ca am fost neaparat la bere. Din populara ascultam doar de la 5 dimineata incolo cand oricum nu mai conta, am facut alergie la Death sau PSI. Sufleteste vorbind m-am tinut intre rock (ca sa generalizez prudent), electronic si jazz. M-au spart insa calitatile de show-man profesionist ale lui Jackson, am simtit la Peter Gabriel ca raman fara aer, mi-a rupt capu’ McFerrin, am vazut si Floyd la Paris, si Iggy si Kennedy si Yo-Yo Ma. Cu toate astea, am fost indragostit de vocea lu’ Dolly Parton care a fost exceptonala in momentele neplacute, m-am facut Faramita pe mahmureala trista si m-am muiat saptamanal si metodic in single malt cu un jazz negru ca turba din pahar.
Am inceput sa stiu ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare cu Tarkovsky si Bunuel, am vrut sa traiesc ca Manitas de Plata si sa beau ca Gil Dobrica, am gagicarit sperand in Jack Nicholson si am invatat sa rad cu Monty Pyton. Am inceput sa inteleg cum stau lucrurile cu Platoon si cu Falling Down, m-am bucurat de sinteza cu Stark facanu-i curte intre timp lui Giacometti.
E foarte greu sa numesti nume fara sa vrei sa faci pe desteptul dar este foarte usor sa realizezi ca esti alcatuit din mai toate numele , iar cand se duc e ca si cand iti mai cade un nasture de la haina... si in timp ce simti pierderea te bucuri ca o parte din fiecare nume ramane in tine si te implineste.
Cam asta..
P.S. cand treci de 50 si in timp ce te uiti cum copiii tai devin indivizi cu personalitate si zatz propriu, te cam loveste in acelalasi timp, aproape concomitent si groaznic de amestecat o stare de tristete si cu siguranta constientizarea putinului timp pe care il mai si cantitatea uriasa de trebi neterminate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu