La inceputul celor 25 de ani pe care i-am petrecut in publicitate, am invatat despre ce si cum ai voie sa faci cand te pui pe facut reclame. Una din primele reguli pe care le-am invatat a fost ca nu ai voie sa faci de cacat concurenta… regula aparuse dupa un scandal intre cele doua companii mentionate in titlu in urma unei campanii masive de denigrare via clipuri publicitare din istoria marketing-ului. Prima linie trasa atunci avea sa produca spoturi in care pepsi califica bautura concurenta ca foarte buna dar totusi nu atat de buna. Un fel de “cititorii nostri sunt mai destepti decat ai lor”. Urmatorul pas a creat un nou mod de prezentare a produsului fata de concurenta… “produsul x vs produsul propriu”.
Argumentul mai marilor publicitatii internationale a fost ca trebuie sa gasim calitati cu adevarat definitorii si ca nu e ok sa dai cu cacat in vecinul de pravalie ca sa iesi tu in evidenta. Mai mult, e importanta atitudinea civilizata, poate umorul sau conceptul inovativ si nu in ultimul rand decenta si subtilitatea gandului. Asa a aparut una dintre cele mai bune, cred eu, campanii si anume “Probably the best”. Agrogant? Da. De netagaduit? Da. De impact? Oh da. Perioada in care au inceput genul asta de campanii imi pare una dintre cele mai prolifice si glorioase perioade din istoria advertising-ului de modern si de calitate.
Sar acum unde ma doare mai mult… asist siderat la un razboi mediatic masiv: lumea buna versus saraci, intelectuali vs neterminati, unt vs margarina si merdenele vs caviar. In esenta din ce vad, pentru unii daca nu bagi croissant cu unt nu meriti loc la masa rafinamentului care ne caracterizeaza ca popor de cand ne stim iar pentru ceilalti daca nu ai mancat merdenea din Amzei esti un uzurpator arogant care nu stie ce inseamna viata la talpa pamantului. Pentru ca intre prietenii mei gasesc partizani ai ambelor parti si in mod special pentru ca cei care conteaza s-au tinut departe de tot circul, am pus batista pe tambal si m-am abtinut de la comentarii… pana acum. Pana acum, pentru ca in primul rand reactia mea in general atunci cand un hipster, nascut tarziu si doar pentru ca metodele contraceptive lasa de dorit in ultimii ani, se trezeste sa afirme ca daca nu mananci stele michelin la micul dejun esti un sarac prost, devin irascibil si sunt tentat sa imi iau bilet de Bucuresti si sa fiu neplacut in viu. In alta ordine de idei, evit sa intru in discutii fara finalitate care sunt produse de frustrari ieftine si oameni pe care politicul asa corect cum e i-a fut in cur si a ramas acolo de parca e leaganul vietii. Nu in ultimul rand pentru ca as fi probabil la fel de partinitor ca toti participantii la trafic ceea ce ma arunca intr-o galeata cu cacat in care nu doresc pentru ca sa ma aflu. Cu toate astea, astazi am clacat… am clacat si imi asum urecheala pe care am sa mi-o procur de la cativa prieteni buni si care chiar conteaza, pentru ca am pus botul la provocari mediocre.
Deci… In 1978 ai mei ma inscriau la scoala generala numarul 5 aflata in Piata Amzei. Motivele erau simple si la indemana: mama lucra la Biblioteca Nationala (Biblioteca Centrala de Stat pe atunci) in serviciul de stampa japoneza al carui depozit se afla in Amzei. In plus scoala 5 devenise prin decret prima scoala cu invatamant experimental din Romania ceea ce insemna ca aveam profesori pentru fiecare materie si avea si internat tot in Amzei in incinta fostului liceu metaloglobus. Pentru ca nu am fost niciodata elevul model prezent in prima banca permanent si cu degetele pe sus, obisnuiam sa imi prelungesc pauzele si sa intru in clasa pe geam dupa inceperea orelor, atunci cand profesorii erau cu spatele la elevi si cu fata la tabla. Nu aveam multe motive serioase pentru intarziatul la ore dar unul dintre ele era ca la covrigaria care a devenit ulterior patiseria Amzei era mereu coada. Majoritatea parintilor din scoala scapau de facutul tartinelor cu parizer datorita covrigilor calzi si a iaurtului pe care Covrigaria Amzei le producea pe banda rulanta. Ca sa inchid glorios acest paragraf, pentru mine a fost si este in continuare simpatic sa stiu ca dupa aproape 50 de ani ma pot inca aseza la coada aceleiasi pravalii ca in copilarie. Si recunosc ne-rusinat ca de fiecare data cand ajung in Bucuresti imi iau un pateu si cu el in mana ma duc prin gang si ma uit la scoala in care mi-am luat startul.
Punctu 2. Aud ca merdeneaua e mancare de saraci… si mai aud si ca margarina este dusmanul poporului propus de USR. Spun asta pentru ca tanarul care a provocat scandalul este un apropiat implicat al partidului… in afara de un traseu academic relativ amuzant, de la teologie la studii politice neterminate si de la activism cultural la functie in cel mai “reusit” minister al culturii de dupa 1990 trecand prin campania de alegere a lui Nicusor Dan nu vad mari chestii. Mai spune ca ii datoreaza tot profesoarei de franceza si trece astfel ca fiind un fin cunoscator al limbii franceze si de aici desigur si al gastronomiei tarii lui Voltaire. Bun… pe filmul asta eu stiu ca pentru noi astia care nu ne-am nascut in moderna Mitza Biciclista sau cu popcorn la cinema si inghetata la Velocita, merdeneaua era un mod in care sa ne umplem burtile cu bani putini, treaba care prindea bine si ulterior la bere cand ne faceam pilaf mai incetisor nu pe repede inainte ca acu’. Iar noua chiar ne facea placere sa ne petrecem timpul unii cu altii si in absenta telefonului mobil. Mai era si aproape de facultate asa ca uite inca un plus masiv. Nu mi-am facut niciodata o misiune din a pune pe masa copiilor merdenele si tre’ sa recunosc paritatea merdenea vs o suta de salam cu paine nu mai e ca pe vremuri.
Acestea fiind spuse nu voi mai aduce vorba de merdenele si nici nu o sa propun o greva foamei pentru salvarea acestei delicatese din patrimoniul mioritic. Foarte dragut ca s-a facut coada la nea’ Mihai, desi discret proletar demers arata ca inca avem capacitate de reactie. Omu’ chiar e cumsecade si pentu ca a tinut atata timp pravalia pentru mine e suficient motiv de respect.
Unde insa o sa fac ceva tapaj, e pe marginea margarinei si a jignirii mancatorilor de margarina ca sa isi vanda el cocosu’ cu spritz la crasma din dotare. Pentru ca ca oamenii care mananca margarina nu o fac din snobism.. o fac de neajuns; un neajuns la care l-as inrola putin pe facatorul de scandal ca sa vada cum e si ca sa inteleaga ca nu toata lumea isi scoate banii din cur sau din cripto. Asadar…
In anii ‘80, tata ne ducea la mare in fiecare inceput de septembrie, la casa scriitorilor. Spre sfarsitul anilor in discutie, la conducerea Uniunii Scriitorilor se afla domnul Dumitru Radu Popescu sau DR cum il stia majoritatea. Nu ma apuc acum sa pun la dispozitia cititorului mizerii despre academicimea domniei sale dar nu pot sa uit cu a reusit marele dramaturg, peste anularea unor nume importante din literatura romaneasca, sa transforme margarina in mijloc prin care sa te faca sa simti pana in maduva oaselor cine e seful si cat de nimic esti tu, oricine ai fi. Fac o paranteza pentru ca acum cateva zile cand ar fi fost ziua domnului in discutie am dat pe Facebook peste ceva texte grandioase la adresa marelui om de cultura care nu au facut altceva decat sa ma scarbeasca si sa imi dea apa la moara pentru cateva randuri mai jos pentru ca vad ca valorile romanesti sunt Paunescu and co. Ei bine, revenind la ale noastre, am inca in ochi farfuriutele de la micul dejun in care angajatii Casei de Creatie de la Neptun asezau o cutiuta de gem si un patratel de margarina Marga… aia care odata ajunsa in gura te facea sa te intrebi daca ai inghiti si ambalajul. Erau cred in jur de 36 de mese cu aranjamentul asta. Pentru ca insa se nimerea ca si DR venea in vacanta in aceiasi perioada cu noi, pe masa lui de la separeul deschis era intotdeauna o untiera… plina… de fiecare data alt pachet deschis pentru domnul presedinte la fiecare mic dejun. Tin minte si ca directorul casei care era un om cumsecade, mai impartea familiilor cu copii din pachetul ramas dupa dejun daca acesta nu era revendicat in camera de proprietarul de drept.
Margarina nu este pentru mine ceva minunat si nu mai e de mult nici varianta ieftina aleasa de cei mai putin norocosi. Spre stupoarea domnului Niculusca, margarina apare ca ingredient in multe bucatarii deloc sarace asa cum si laptele praf inca ne face posibila ciocolata de casa. Si as vrea sa mentionez ca spunand asta nu inseamna ca nu stiu nimic despre Debauve & Gallais, Boissier sau Menie dar nu inseamna nici ca daca nu ai auzit de astia esti un retard sarac si fara sanse in viata.
Ce a facut micutul hipster a fost sa se cace pe trecutul ne-stralucitor a unor generatii care au dat si mari valori in cultura si profesionisti in domenii de care micutzul Edmond nici nu stie ca exista.
Am doua puncte de sfarsit la textu’ asta… primul lucru pe care vreau sa il zic vine in sustinerea unei postari excelente pe Facebook. Romania se afla intr-una dintre cele mai nasoale perioade din ultimii 35 de ani. Daca pana acum puteam spune ca avem o clasa politica de cacat acum putem spune fara retinere ca nu mai avem de loc. Presedintelui ii bate ceva la relanti iar educatia si sanatatea sunt pa. Romania e pe cale sa revina la obiceiurile de weekend ale lui Horia Sima si oriunde te uiti vezi doar violenta si ura. Ei bine daca romanii care mai au un pic de responsabilitate civica si care mai vor sa le aibe copiii un viitor cat de cat safe ar depune aceiasi energie in a penaliza mediocritatea si caracterul de cacat asa cum vad ca au plecat la oaste pentru mica afacere a lui nea’ Mihai, poate ar mai fi o sansa pe undeva pe sub covor. Ar fi insa o problema… romanul de azi alege cu foarte mare bucurie bataliile on-line. Alea care te tin departe de un eventual pumn in gura. “Cat timp nu am ce sa patesc ma bag” pare sa fie ridicat la rang de misiune de onoare. E foarte simplu sa injuri pe oricine de la tastatura. Suntem ceea ce in vremea mea se numea “tari in gura”. Doar ca tot pe vremea mea daca erai tare in gura trebuia sa faci fata si la raspunsul fizic.. si asta cam venea..
Ultimul paragraf este dedicat maimutzelor. In perioada post revolutionara se formase ideea ca daca vrei sa faci un fim de succes pentru cate un premiu, tre sa spui pula si sa arati macar o tzatza daca nu chiar un futut… regizorii seriosi au si reusit. Doar ca nu toata lumea e Pintilie sau Danieluc si nici Porumboiu sau Jude. A aparut deci tagma actorilor dar mai ales actritelor care si-au facut un tel din genul asta de aparitie in mediul video si nu numai. Bun… Am crezut ca daca ma mut la Barcelona scap de grosu’ chestiunii. Dar constat ca romanul de oriunde are doar doua tipuri de discurs: fie isi injura gazda, fie tara de provenienta. Daca cu astia incep sa ma obisnuiesc, cu aia care cunosc occidentul fara sa fi urcat vreodata in tren sau cu aia care se considera nedreptatiti ca s-au nascut in romania cand ei de fapt sunt parizieni, cu aia din australia care stiu cu exactitate ce se intampla la Ceuta si stiu si cine e de vina, ei bine cu astia incep sa o iau personal. Azi de exemplu o pitipoanca cu aere teatrale demne de oscarul pe care nu o sa il vada niciodata si care considera inca ca cei care spun ca Parisul e pe duca sunt niste neprietenosi radicali si rasisti si-a facut un video selfie in care se plimba prin Paris intreband in marile patiserii daca fac ceva produse cu margarina ca sa ne arate noua saracilor ca in inima gastronomiei mondiale margarina e bad juju. Nu vreau sa vorbesc, desi cei cativa ani petrecuti acolo m-ar pune pe o treapta un pic mai sus decat a ei, dar ii recomand sa nu mai creada ca daca isi face cate un city break la Paris nu inseamna ca a inteles ceva din Franta si nici ca e peste gainarii care cred ca o geanta de la LV te face nobil.
Cam asta. De-acu’ sa vina cu hate… à bientôt.
P.S. Chiar daca. In mintea lui prenumele sugereaza o iubire pentru Dantes, numele nu il ajuta pe subiect… chiar de loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu