Ce se alege de apa când ii cade uleiul în cap.

Am tot auzit de-a lungul anilor cum ca oamenii nu se pot amesteca. Ca indiferent de câte ori încerci, gri-urile nu ies bine. Ca lumea e făcută în așa fel încât prostii tre' sa stea cu prostii, țăranii cu țăranii, desteptii cu desteptii, 'telectualii cu 'telectualii, albii cu albii and so on. S-au scris râuri de texte despre dramele încrucișărilor nepotrivite... felul în care suntem crescuți poate deveni stigmat într-o lume a "celorlalți". "Nu se cade" prinde litera de lege și cumva uleiul rămâne ulei și apa, apa. Îmi aduc aminte ca încă de mic, împreună cu Matei, mă gândeam îngrijorat ce o sa mă fac daca o sa mă îndrăgostesc de-o fata din alt film... cum o duc io' la tata sau cum o strecor pe sub ochii mamei. Daca no sa știe carte, daca nu o sa ii placa jazz-ul sau daca o sa se uite la lumea mea ca vițelul la poarta noua. Toată traznaia asta m-a făcut sa vreau cu orice preț sa demonstrez ca lucrurile nu stau așa și ca oamenii pot conviețui armonios indiferent de stirpe, educație sau alegeri. Mi-am petrecut tinerețea intre băieții din Balta Albă, am ignorat regulile și am petrecut majoritatea anilor în preajma oamenilor "nepotriviți". Am făcut primul copil cu o fata care nu înțelegea de ce stau în atelier, am muncit în fabrica, m-am împrietenit greșit și am mâncat din același troc cu polul opus. Așa am cunoscut oameni care au ajuns sa mă respecte doar pentru ca nu erau obișnuiți sa fie tratați egal de cineva pe care ei îl considerau din alta lume. Mulți dintre ei au ajuns sa îmi fie foarte aproape peste ani.

În calitate de purtător de nume cu sonoritate, am întâlnit insa și o alta categorie de oameni. Indivizi care nu înțeleg valorile oamenilor simpli, care nu își pot asuma izvoarele și care cred asemenea "Snobului" lui Toma Caragiu ca prezenta într-o sala de teatru e suficientă pentru confirmare... cei care umbla cu cărți deștepte în geanta fără sa le deschidă vreodată, cei care știu cum stau lucrurile și care se mândresc cu autografele luate prin librarii la coada. Aia care cred ca daca au mâncat în aceiași cârciumă cu Hugo o sa ajungă în istoria literaturii universale. Ei știu întotdeauna mai bine cum trebuie sa vorbești cu o personalitate culturală, îl învață pe Eminescu cum sa vorbească cu Creanga și explica "prostimii" cum se cuvine sa ii fie vorba în prezenta regalității ei neștiind cum sa tina furculița în mana nici de câte tacâmuri e nevoie la o masa de protocol. De cele mai multe ori mă amuza sa aud "cum stau lucrurile" din gura acestui gen de personaj. Si de multe ori ii primesc și în casa la joaca. De tot atât de multe ori insa sunt scos din minți când câte un neterminat se ia în serios și îmi spune ce părere ar fi avut Nichita despre câte ceva, cum era cutare și cât de bine le zicea nu's cine. Nu de putine ori a trebuit sa suport blembeci care vroiau în poza cu mine și care explicau terților ce am vrut io sa zic și cum sunt eu de fapt... eu fiind de fata. Mă enervează la culme și aia care nu au curajul sa îți spună în fata ce au de spus și care folosesc repetitiv "așa este, ai dreptate, aaah desigur" și pe urma pleacă la fel de prosti cum au venit, înjurându-ma pe la spate în privat dar vorbind elogios în public ca sa se știe ca mă cunosc.

Mai sunt și experții în realitate și în viața... Aia care înțeleg perfect vestul fără sa îl fi văzut vreodată sau care condamna capitalismul din cochilia mediocrității de cartier. Cei care trăiesc prin viețile altora și care de cele mai multe ori au ei un prieten care a făcut și a dres și care știe el mai bine. Aia care înjură România dar care nu fac nimic pentru ea și din care nici nu pleacă pentru ca ce sa vezi, doar în România poți trai fiind așa cum sunt ei. Modifica realitatea pana ajunge sa fie ca ei și evita sa ajungă în situația în care sa se vadă ca individual sunt inexistenți. Europa, lumea, este totuși un spațiu în care trebuie sa știi cu adevărat sa faci ceva, trebuie sa îți asumi o existența pe măsură valorii tale și sa evoluezi prin puteri proprii și skill-uri reale. Sunt cei care în vacanță trec înghețata prin cursul valutar doar ca sa revină acasă cu banii cu care au plecat, fără sa se bucure de nimic pentru ca desigur e prea scump și în plus o înghețată pe plaja la Mediterana nici nu se compara cu un all inclusive cinstit la turci. Cei care nu accepta riscuri și cei care în fapt vor sa facă niște banutzi fără sa pună osul la treaba. Bun... ce zic io aici nu e nici nou și nici vreo mare descoperire științifică. e plin de maimuțe pe peste tot și întotdeauna omul simplu, sincer și cu dorința autentică de cunoaștere este călcat pe cap de câte un snob cu mâini mai lungi. Nu despre asta vroiam sa va zic... Vroiam sa zic despre ușurința cu care unul care și-a făcut în photoshop poza cu tine, uita ca singurul motiv pentru care se poate da mare cu poza aia e ca ii dai tu voie, pentru eu ca tu îl tolerezi și pentru ca doar un bou ca tine, mai crede ca oamenii se pot schimba, ca pot fi ajutați cu un push potrivit în momentul potrivit. Ma scot din minți pentru ca pana la urma originalul își da întotdeauna arama pe fata și când vede ca nu ii mai ești util așa cum sperase el, sau când într-un final chiar nu mai poți și ii zici în fata cum stau lucrurile, când vede ca ulciorul' s-a dus în mă-sa și ca doar poza cu tine nu ajunge, te scoate din scenariul vieții lui zâmbind și declarându-si amorul in the same time. In momentul in care se trezesc ca le-ai dat de cap brusc esti un gunoi, esti defect, ratat si cu siguranta ma-ta e curva.  El o sa spună în continuare pe unde umbla ca se știe cu tine, o sa fie în continuare expert în tine și o sa le zică el lor cum ești tu ce parere au ceilalti etc. in general sunt experti in mersul lucrurilor.

De curand de exemplu, am avut o experienta venita dintr-o familie de stiitori…. Mama tata si copilul… small baby care are aproape de 40 de ani si doarme cu mama si tata. In cei aproape 10 ani de cand ii stiu, vizitele sau intalnirile au fost in grup. Incapabili de desprindere, se suna de zeci de ori pe zi anuntandu-si unii altora victoriile cotidiene pe principiul cine nu e cu noi e impotriva noastra… de la m-am cacat la am pierdut tramvaiul se tine o evidenta temeinica. What ever. Altfel patrioti. Dau cateva exemple de discurs: “ma pis pe el de vin frantuzesc… nu stiu bai francezii ce e vinu’”. “Ardelenii sunt niste nenorociti”. De unguri nici nu mai zic. Seara se intalnesc si fumeaza o pipa in bucataria confort 2 ca la casele mari in care nu vor ajunge niciodat (da ei de fapt nici nu vor asta). “Slanina si ceapa e treaba. Restul fitze de snobii care noi nu putem fi”. “Am fost in Grecia in Tassos unde desi era plin de romani era frumos ca era mancarea buna si carciumaru e acum prietenu meu pe viata” (pentru ca el nu stie ca un carciumar e prietenul tuturor celor care lasa bani). Intre timp viata lor e asa: tanarul doarme in dormitor ca e si el mic in timp ce parintii cuminti impart sufrageria. Tanarul si-a inchis firma de constructii ca e clientii rai si s-a apucat de IT ca sa faca bani multi de acasa iar batranii se mandresc desigur cu el pentru ca stim deja ca al nostru e cel mai frumos, mai bun si complet fara de pacat. Daca ii zice cineva ceva … dai in mine? Dai in fabrici si uzine. Ca micutzu nu se poate apara singur… e inca in stadiul in care isi inventeaza iubite superbe care abia asteapta sa imparta cearsaful cu unu care sta cu mama si cu tata.

Si de fapt, mă enervez de fiecare data când se întâmplă câte o d-asta, unul din bătrânii care se tot duc vine și îmi zice... "Pai ce-ai căutat bre' sa te înhăitezi cu un asemenea personaj?" și uite așa se alege praful de toate încercările mele sa dovedesc ca mix-urile funcționează... O sa existe întotdeauna autodidacți minunați, oameni cu drag de carte și de cunoaștere, oameni care nici nu visează măcar sa își intalnesca modelele, oameni a căror curățenie îmi va umple sufletul de bucurie. De data asta excepțiile confirma în adevăr regula.

2000... sfârșitul lumii.

M-am tot invartit în jurul titlului pentru ca încerc sa prind cât mai mult în vorbele alea putine. Cred ca eram undeva intre a VII-a sau a VIII-a când s-a decis ca în 2000 vine sfârșitul lumii. Ori ca  Nostradamus rămăsese fără droguri ori ca așa văzuse el atunci când se uitase, în 2000 treaba urma sa fie gata. Vorbim aici de anul 1984-1985... eu aveam deci undeva la 12-13 ani așa ca în 2000 urma sa împlinesc 28. Adică practic în miez. Nasol.

Îmi amintesc, de dragul divagației, ca în aroganța vârstei mă gândeam ca sa treci de 50 se numește ca ești pe val și ca de acolo deși ești cu numărătoarea inversa pe cap tot ar mai fi de dus în vreo 20-30. Suna bine și se asuma relaxat datorită "teribilismelor adolescentei", cum spunea profa' mea de romana din liceu.

Ne aflam în anul de gratie 2024 la 24 de ani de la sfârșitul lumii. Am ajuns deja în anii in care se petreceau filmele SF din anii '70-'80. Daca îți place metafora în viața și te joci un pic cu imaginea lumilor postapocaliptice din cinematografia sau literatura SF a vremilor menționate, o sa te trezești într-o călătorie greșită pentru ca fix acolo suntem.

Scriu acest text pentru ca acum câteva ore am aflat ca s-a prăpădit Nicolae Manolescu. Nu a fost un personaj marcant al vieții mele dar făcea parte din cercul de prieteni ai familiei, era un profesor respectat și un erudit confirmat. Era pe scurt unul dintre numele pe care le auzeam mai des între oamenii care făceau parte din viața mea și era și un om pe care l-am prețuit.  Odată cu știrea asta a revenit trimiterea la numărătoare, la evidență populației ca sa zic așa. În ultimii mai bine de 20 de ani am început sa pierd oameni. De pierdut ii pierdem de mici... bunici, vecini, profesori, prieteni etc. Si pentru ca așa e făcută lumea, durerea se estompează pentru ca nu e toată odată... e luată în doze mici și cu puțin noroc mai rară. Se mai duce unu' mai trece timpu' mai bei un spritz și ani mai târziu hop! se mai duce unul și uite așa. După ce treci de acei 50, distanță intre dureri se micșorează iar după 60, cred ca nu mai apuci spritzul ca te ia iar o durere noua.

Exista mai multe tipuri de durere. Exista durerea data de plecare unuia care s-a crezut mai în vana decât viața însăși și pe drum s-a prins prea târziu ca e de fapt doar o carcasa care ruginește lăsată prea mult la apa. Ăștia se duc primii iar durerea deși surda, durează cel mai puțin. Pe urma vin durerile nedrepte. Alea care te fac sa urli împotriva cerului și sa vrei sa te lași de credință. A treia categorie, cea în care mă aflu de ceva vreme, este insa cea mai greu de dus. Durerea provocată de dispariția lumii care te-a format, care te-a protejat sau care te împlinit. Prieteni de familie, bunici, profesori, mentori, idoli, actori etc. ceea ce la un moment dat se numește carnea vieții tale. Te trezești din ce în ce mai singur de oamenii pe care ii sunai când era "ceva". Încă am de exemplu reflexul sa o sun pe mama când reușesc ceva notabil... Sunt în etapa în care trebuie sa construiesc împreună cu cei apăruți pe parcurs o lume noua, o lume din care nu mai fac parte cei plecați, una din care dispar tabieturi, imagini, resurse, iar noi rămânem din ce în ce mai departe de început. Ne modificam programul și ne ștergem cele mai multe numere din telefon.

Universul a reușit sa aranjeze lucrurile în așa fel încât într-o viața treci prin filme halucinante.  Intâi din curiozitate, copil fiind și apoi cu prudenta în apropierea bacalaureatului, intre 20 și 30 de ani cu aroganță și furie, blazați pana pe la 45, îngrijorați după 50 și intr-o panica generală de la 65 încolo. Creștem dorind maturitatea, facem pe desteptii la majorat, explodam în adolescente nerușinate înjurând guvernu', trecem rapid prin criza vârstei mijlocii, cerșim isteric timp pentru ca în final via trenulețul electric, sa provocam durere la rândul nostru celor pe care, mecanic, ii lăsăm sa învârtă roata mai departe, cei pe care ii formam deși și știm ca o sa sufere cel puțin la fel de mult cât am suferit noi.

Sarbatori pascale... pe plecare part one.

Imi luasem vacanta de la scris... un soi de an sabatic justificat de multele trebi de la atelier, de faptul ca nu am mai avut timp sa mă enervez și de bucuriile personale care îmi luminează cotidianul de ceva vreme.

Azi dimineață însă, în prima zi de Paști mă urc în mașină cu Vladimir, mezinul dintre cei trei fii ai mei, cu gândul sa facem o plimbare în parcul Izvor. Ieșise putin soarele, era cald și mă gândeam sa mă bucur cum se cuvine de o zi libera. La semafor, roșu... Vladimir mă roagă sa mă uit la ceva care ii atrasese atenția, rezultatul fiind ca în momentul în care semaforul a dat-o pe verde eu am întârziat doua secunde. În spatele meu cu scartiit de roti un BMW mă depășește în trombă cu claxoane ca la nunta și înjurături. Nu sunt neaparat un personaj răbdător cu mitocanii și nici nu am obiceiul sa întorc celălalt obraz pentru ca experiență mi-a arătat ca prostii nu înțeleg metafora ci isi declara victoria. la următorul semafor ajung în paralel cu mașină în cauza și încerc sa aflu care era motivul de graba și de înjurat. La volan o petarda cu țațe de închiriat ale carei buze puteau susține câteva umerașe, îmi arunca o privire plina de dispreț și întoarce capul în alta parte. Langa ea, un mini arogant ușor îngrijorat de turnura pe care o puteau lua lucrurile se face ca ploua și lasă privirea în podea. Mă gândesc sa ii las în plata Domnului și sa renunț la disputa când geamul din spate se lasă și un cocalar subțirel ciupit de vărsat îmi arunca un Ce-i prietene?  care e problema? nu ți-e bine cu dinții în gura? Siderat mă întorc și ii zic ca se hazardează... el îmi arunca o flegma în timp ce diva demarează iar el striga ca am avut noroc de data asta. Sunt perplex și isteric... mă uit în oglinda și îmi dau seama ca Vladimir nu trebuie sa vadă și varianta mea de final la genul asta de poveste așa ca mă îndrept încet spre parc cu puls 200 și tensiune pe măsură. Îmi vin în cap discursurile politic corecte ale hipsterimii de duminica... nu e frumos sa spui cioara, țigan, cocalar, magraon etc. E urat și denigrează o etnie încercată de drame seculare... nici curva, parașută, bomba, petarda nu e bine sa spui pentru ca batjocorești niște femei care se lupta cu viață fiind nevoite sa sugă pula pe centura ca sa pună pe masa celor 20 de copii de tiriști pâinea cea de toate zilele. Țoape nu exista, mitocani e un cuvânt urat și lipsa de educație e o calitate într-o lume în care "libertatea de exprimare" are un nou sens. Ei bine în condițiile în care pe strada ai parte de agresiuni de la toți neterminații, aș recomanda bătrânilor rromei sa isi facă curat în ograda ca sa nu mai poată sa vina un intolerant coclit ca mine sa zică vrute și nevrute.

Pana atunci însă eu revin la limbajul anilor neatinși de corectitudini de-astea de cacat și zic așa: În sfântă zi de Paste, în timp ce mă plimbam cu fiul meu prin centrul Bucureștiului, am deranjat o târfă cu buget nelimitat, mi-am luat o flegma de la o cioara fără coaie pe care probabil ca dacă aș fi pocnit-o mi-ar fi făcut plângere penala pentru vătămare și ultraj și am ajuns sa mă gândesc unde o fi limita derapajelor. E plin deci Bucureștiul de ciori care împânzesc lumea civilizata de sub umbrela corectitudinii politice, care ataca din plictiseala sau frustrare și din cauza cărora mă gândesc din nou la plecare..

... să-i fut.

P. S.

Exista țigani extraordinari. Artiști de geniu, intelectuali, oameni muncitori și dedicați. Pasionali și implicați, oameni pe care te poți baza mai abitir decât pe trei sferturi din restu'. Exista o cultura fascinanta, tradiții nemaivazute și dialecte complexe. Toți aceștia însă, alături de celelalte valori ale generației mele, bunul simt, civilizația și valorile reale, cultura și educația, sunt pe cale de dispariție.

Tot mai singuri...

Pentru multa lume, vorbele de mai jos pot fi nepotrivite în contextul dramei pe care lumea o trăiește zilele astea. Cu toate astea ieri câțiva dintre noi am mai pierdut un om și am de gând sa zic doua vorbe despre asta, cu tot războiul asta de cacat din jurul nostru.

Spuneam anul trecut, atunci când îmi pierdusem mama, ca rămânem din ce în ce mai singuri. Pleacă de langa noi tot mai multi oameni care au participat la formarea noastră ca indivizi, acei oameni care ne-au dat suflet și coloana vertebrală. Pierdem părinți. Da... am ajuns la varsta de care am fugit toată viața, varsta la care, vrem nu vrem, părăsim cu adevărat cuibul.

In culturile ancestrale se spune ca un om trăiește atâta timp cât este ținut minte. Sufletul celui plecat rămâne cu noi atâta timp cât îl păstrăm în poveștile noastre. Cu asta în gând las aici câteva dintre amintirile mele despre Victor, tatal Simonei buna mea prietena și tata de ocazie pentru o seama de golani care au ajuns la o vorba în fata blocului din Drumul Taberei, în prăvălia în care Victor isi făcea de lucru în  puținul timp liber. Au fost câțiva părinți în generația mea care isi asumasera statutul peste măsură. Erau părinții găștii, cei care ne scoteau din belele sau care ne alinau când eram ciufuți și care desi îngrijorați pentru demersurile noastre revoluționare ne susțineau pana în pânzele albe. Dacă ar fi fost sa punem o căpetenie peste părinții ăștia mișto', atunci probabil ca Victor ar fi fost uns șef. Ochii ii râdeau în cap permanent, zâmbetul cald iti dădea toată increderea de care aveai nevoie și vorbele ii erau liniștitoare și te invaluiau ca o îmbrățișare. În plus eu unul am început sa înțeleg ce înseamnă simtul umorului de la el. Pus pe soții non-stop făcea glume cu fiecare ocazie de parca abia aștepta sa ii ridici o minge la fileu.

Ieri Victor a plecat la cele sfinte. Alături de ceilalți părinți plecați deja și de încă câțiva dintre "golanii" pe care i-a păstorit în timp, prieteni de suflet ai Simonei și ai mei foști colegi luați înainte de vreme. Nu ne rămâne altceva de făcut decât sa împlinim visele pe care le-au construit pentru noi pana în momentul în care la rândul nostru ne vom alătură trecutului lăsând în urma viitor.

Cu bine nenea Victor... și mulțumim. Mulțumim ca ai fost părinte cu brio pentru niște ciupiți bezmetici așa cum am fost noi.

Ingrijorari de weekend...

Ieri am fost sa plătesc niște taxe la Administrația de sector. În timp ce așteptăm afara la coada haotica mă acostează un tânăr care îmi întinde o foaie și îmi zice: sunt de la AUR... strângem semnături sa îl dam jos pe Johanis. Mă gândesc inițial sa ii spun ca fix extremele mă îngrijorează și. ca nu sunt adeptul cacatului nici mai mic nici mai mare dar mă decid sa ii spun doar ca nu mai sunt cetățean roman și ca nu vreau sa mă implic. Îmi zâmbește ironic și îmi zice: Ati plecat din cauza lu' nenorocitul asta, este? Am plecat din cauza tuturor boilor printre care va numărați și voi ii arunc și mă întorc la coada. Stupefiat se retrage probabil înjurând în gând. Între timp, așteptând în continuare, constat ca în țară a apărut o meserie noua. Poți contra unei sume modice, dacă ai certificat verde, sa depui hârtii sau sa plătești taxe pentru cei nevaccinați. Și merge treaba la greu.

Astăzi am fost sa cumpar mâncare pentru caini. La coada un grup de tineri stăteau la o șuetă fără sa tina cont ca rândul avansa și fără sa tina cont de noi, cei care așteptam sa ajungem la casa de marcat. O domnița paznic îmi face semn și îmi zice sa ocolesc grupul în discuție și sa avansez la casa care stătea singurică în așteptarea următorului client. Cu un sac de 12 kilograme în spate și cu alte doua pungi în mana mă îndrept spre tejghea. Când sa înceapă numărătoarea, unul din tineri se trezește din tacla și îmi striga: nu știi sa stai la coada? nu vezi ca suntem și noi aici? Mă uit la diferența de minim 20 de ani dintre noi și ii răspund ca am crezut ca nu au hotărât inca ce sa cumpere și ii mai spun și ca paznicul mi-a recomandat sa avansez. Răspunsul, în aceiași nuanță obraznica vine imediat: unii dintre noi păstrăm distanta socială. Sunt perplex... alți câțiva mileniali mă reped și îmi reproșează atât lipsa distantarii cât și încercarea de fraudare a rândului. Îmi pocnește o vena și încep sa urlu reușind sa mă opresc doar atunci când un domn în varsta din spatele meu îmi zice pe un ton cald zambind trist: linistiti-va... nu o sa murim noi când vor ei și nici nu e cazul sa ne enervam pentru toți tampitii. Nu pot sa îl contrazic, ii mulțumesc pentru sfat și după ce plătesc mă retrag.

Ma uit la știri... în condițiile în care ar trebui sa plec cu ceva ceramica la unele târguri de craciun din Franța, mă pun la curent cu ce se mai întâmplă ca sa nu risc sa ajung acolo fix când se Inchide iar tot. Aflu deci ca Austria a închis în casa întâi pe cei  nevaccinați și ulterior pe toată lumea, ca în Olanda se protestează cu finalizare împotriva restricțiilor și ca Germania se pregătește de un nou lock-down. Mai aflu și ca austriecii nu vor mai avea drept de munca dacă nu se vaccinează și ca persoanele de varsta a treia din Franța vor primi certificat verde doar dacă au doza booster făcută.

Bun... se discuta din ce în ce mai des despre condiționarea unor drepturi esențiale pe modelul: vrei drepturi, baga vaccin. Sunt perfect de acord ca oamenii trebuie sa devină responsabili și sa înțeleagă ca trebuie sa isi protejeze în primul rând familia și pe urma pe cei din jur. Sunt de acord ca nu e ok sa aduci la grădiniță un copil bolnav pentru ca tu nu crezi ca e grav, expertiza ta medicala ducând astfel la îmbolnăvirea mai multor copii și respectiv al familiilor acestora. Pe de alta parte nu pot sa nu mă întreb care este diferența dintre decizia guvernului chinez de a suda în case bolnavii și cea a guvernului austriac de a inchide în casa pe cei care refuza vaccinarea. Nu văd nici o diferența între ridicarea dreptului la munca în lipsa certificatului genealogic impus de Hitler și anularea aceluiași drept în condiții de nevaccinare. Sa interzici unui om sa muncească este similar cu o condamnare la moarte... spun asta fără nici o umbra de patetism. Nu văd cum poți hrăni o familie dacă nu iti poți exercita dreptul la munca? 

Nu vreau sa alimentez teorii conspirative și nici sa susțin pe anti-vaxeri în vreun fel dar faptul ca sub egida protecției împotriva SARS Cov 2 se discuta din ce în ce mai mult despre anularea unor drepturi esențiale mă îngrijorează ușor. Mai constat și ca cei mai vehemenți susținători ai anulării drepturilor omului sunt fie cei ingrijorati de bobul de mazăre de sub saltea fie cei care înainte de '89 făceau parte din familii care isi ocupau timpul cu același lucru: inchisul oamenilor... în casa sau în alta parte. Accept o grămadă de cacaturi dar când cineva îmi spune ca imi ia painea de la gura spre binele meu sau ca trebuie sa particip la salvarea omenirii dintre patru pereți ajung sa ma urc pe ei.

Între timp legiuitorii au rezolvat doua probleme importante... o sa avem câte un prim ministru pe săptămână ca sa se bucure toată lumea și în parcul Izvor unde oamenii isi puteau plimba câinii în liniște și unul dintre putinele parcuri în care câinii puteau sa se bucure de libertate în afara țarcurilor mizere și pline de noroi se da amenda dacă nu plimbi animalul în lesa. Suntem așadar safe pe mai multe planuri.